Sunt in masina, in piata Ipsilanti, dupa ce am reusit sa ma strecor prin parcarea sufocanta de acolo. Amestec din toate cele, de sa nu-i dai capat. Urbanisticale ca la nimeni. Giganterii, maghernitaranie, casa-vagon, casa-cu-marchiza, frontonul grec, barna oblic incastrata in zid ca in Tarile de Jos, fatada maura, casa-de-raport, paduchelnite, scumpeturi, vile-vilute-viloaie. Si, mai nou, termopanele, gresia, faianta. In orasul asta rareori o casa seamana cu cea de alaturi. Spiritul locului nu suporta ordinea. Ritmul este sincopat, mereu in alerta sau, dimpotriva, lenes peste poate. Ochiul nu se satura sa aleaga, sa compare, sa respinga. Cand sa mai si decida!
Narile crapa de mirosuri, putoare, parfume. Pestilentii si Van Cleef & Arpels. Noroiul de dude negre si dude albe si floare de tei, pe trotuare, dupa ploaie. Castanii, salcamul, teii, pluta. Baragan, vantul bate din toate partile. Asfaltul spart, trotuarele scuipate cu metoda amintesc de covoarele de bombe din ultimul razboi mondial. Targ prafuit de campie si metropola cu de-a sila. Si un vers dintr-un poet genial: "Spitalele sunt pline de femei frumoase si bolnavi incurabili..."
Piata Ipsilanti este fara indoiala un esantion din viata Bucurestilor de la origini si pana in zilele noastre. In curtea fostului muzeu se pastreaza, rezemate de zidul cazinoului vecin, cateva pietre tombale din secolul, spune Parava, al cinsprezecilea, dar intemperiile si destinul au tocit in asa fel literele chirilice, incat etc, etc, etc, dar eu sunt singurul care le poate citi chiar si asa, ascunse cum sunt privirii profane. Parava este liderul necontestat al cersetorilor din zona, dar se sopteste ca autoritatea lui este cu mult mai cuprinzatoare. Intrebat fiind odata de un tanar jurnalist cu ce s-a ocupat inainte de rrrevolutie, el a raspuns in turco-romana: hai sictir! Barba neagra si plete de anahoret, sapca de golf Chicago Bulls, cozorocul foarte lung si curbat deasupra fetei, ca un jgheab intors. Locul de munca declarat: poarta bisericii. Un singur gest cu mana si Piata Ipsilanti se deschide ca o carte. Un bloc "cubist", alte doua postbelice, balcoane inchise in deceniul noua cu scandal, sticla groasa chituita in rame inguste artizanale, cazarmile civile ale comunismului autohton. Un palat princiar inca nebagat in seama, zidul lepros creste insa pretul melancoliei. O hardughie care a fost nu stiu ce institutie de stat, acum bibilita din temelii. O ambasada ferecata de jur imprejur ca o fortareata a Legiunii Straine in desert. Biserica mare, statie de amplificare, se poate asculta, facandu-si cumparaturile, slujba duminicala si uneori vecerniile. Tiganii care spala masini si fac pe impiegatii in spatiul ramas al nimanui din dreptul pompei de benzina dezafectate. Supermarket. Alte tot soiul de comerturi marunte. Mici negustori ambulanti basarabeni, icre rusesti aproape negre, babe cu macrameuri, mosnegi cu maturi si imortele uscate. Aurolaci numai buni de insuratoare. Maidanezi pe duca, ultimii supravietuitori, satui si isterici. Paine, abtibilduri, papetarie, teatru pentru copii. Legume, carne, cafea, peste, farmacie, hale noi cu etaj, precupeti in vadita bunastare. Trattoria, club privat, pub irlandez, cafenea populara, ziare, reviste, case de schimb valutar. Florarie de lux, subiect gras pentru domnii sociologi si domnisoarele psiholoage, dar si pentru un biet fictionist ca mine: cum s-a ajuns de la tigancile florarese de altadata, farmecul interbelic si restul, la romii florari milionari de ambe sexe din zilele noastre. Iar florile care se vand acolo, toate florile vin din Olanda.
In masina fac inca o data un exercitiu de rabdare. Sunt un maestru al rabdarii intr-o lume ce se grabeste aiurea. Coloana de masini se taraie cam cu un sfert de roata la zece minute. Grindina de injuraturi. Cel mai des repetata, se intelege, injuratura noastra traditionala. Te culci si te scoli cu ea in gand. Cu toate ca, in ultima vreme, nu cu sansa de a-i lua locul, dar competitiva, o alta injuratura, in fine, un pas inainte, oameni cu tragere de inima la invatatura, oarece trimitere la o forma religioasa a traditiei, intrucat se refera la cultul stramosilor: du-te-n mortii matii!
Asa ca, ascultator, bajbai spre stop. In spate se claxoneaza bestial. Tac. Vine in cele din urma, cu mare grabire, omuletul verde. Zebra e inca plina de pietoni. S-a intamplat. Astept. Din spate bubuie un milion de claxoane. De la nabadaiosul Trabant, inca viu, la frumoasa mereu tanara Mercedes. Ochiul verde, nemiscat. Pe zebra, o batranica in baston trage dupa ea, pe doua roti de trotineta, o sacosa bortoasa, in dungi. Din vehicolul aflat chiar in spatele meu, sare un grasan ras pe cap, ochelari ingusti negri, costum albastru marin in dungi, pantofi galbui. Vine dur spre mine, isi propteste mana ca o fleica dubla, unghiii de altfel curate, pe muchea geamului jumatate coborat.
De ce nu te misti, ma? In timp ce, in spate, claxoanele urla pe toate tonurile. Am mai auzit asa ceva in timpul unei greve a taximetristilor. Batranica, mai sa-si de-a sufletul, se opreste chiar in dreptul masinii mele. Pe banda alaturata ruleaza intr-o vajaiala de raliu cei mai grabiti oameni din lume. Romanii la volan. Ma uit la huiduma tapan sprijinita cu calcaiele in asfalt si acum amandoua labele pe muchea geamului meu, e mare, mult, umflat, ai zice ca inainte de sa-l arunce in aer apoplexia vrea sa-mi rastoarne masina. Ochii bulbucati, gusa, bale in coltul gurii, sange in retina. Sa fie rabie?! Eu insa, "ala, ma" imi aduc deodata aminte "Regula de viata nr. 20" formulata astfel de Schopenhauer: "Este inutil, este periculos, este imprudent, este ridicol, este vulgar sa lasam sa ni se vada furia sau ura prin cuvinte sau prin mimica. Nu avem dreptul sa ne manifestam niciodata furia sau ura altfel decat prin fapte. Vom ajunge la acest ultim rezultat cu atat mai sigur cu cat vom evita mai mult prima atitudine".
Orice s-ar spune, chestia asta a picat la tanc! Asa ca imi vin in fire. Trec intr-o clipa peste ceva ce ar fi putut fi foarte urat, penibil, neingaduit, anuntat de navala adrenalinei. Sunt senin, prietenos. Berbecul imposibil. Imi privesc complice adversarul si spun sugubat: vrei sa omor baba?! Claxoanele continua sa urle. Intre timp, apare discul rosu. Batrana se pierde in multimea grabita care umple iarasi zebra. Huiduma turbata a disparut. Il vad in retrovizor. Rade la volanul lui, da din labe, in timp ce fata de langa el, vesela si ea, si-a varat capul pana la umeri intr-o geanta mare de voiaj. Se mai aude doar un singur claxon, undeva in sirul de masini din spatele meu. Un claxon blocat? Golit de adrenalina, ma simt ca la sase ani in fata pomului de Craciun.
Astept oare un dar?
Iar in spatele meu, mai la vale, ce vad? Un chelios cu barba scurta coboara din masina si se apropie de cel caruia nu i se mai opreste claxonul. Stopul este in continuare rosu. Inteleg ca cheliosul barbos il roaga pe claxonagiul fara voie, opreste, bre, dracia aia ca ma-nnebuneste la urechi. Ceilalti tac, asteapta verdele. Care se si anunta, omuletul incepe sa palpaie spre rosu.
Mai, sa fie, imi spun, te pomenesti ca cinicul nemilos, Shopenhauer, regele pesimistilor, s-o fi coborat din raiul filozofilor si i-a soptit la ureche bucuresteanului Mitica: daca nu va potoliti, va oblig sa cititi in fiecare seara, inainte de culcare, o pagina din teza mea geniala "Lumea ca vointa si reprezentare".
Mitica al nostru sa-si fi gasit, in sfarsit nasul? Incat nenea Iancu, in loc sa-l intrebe pe neamt ce cauta el in Bulgaria, sa-l dibuie mai degraba la Bucuresti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
