In ciuda surprizelor neplacute pe care i le-a rezervat viata dupa 1950, Ion Vlasiu a fost un om senin, vital, cum spune fiica sa, criticul si istoricul de arta Ioana Vlasiu. Deceniul prigoanei comuniste in care a suferit arestarea sotiei si evacuarea fortata din casa, lipsa banilor si a angajamentelor, acuzatia grava de formalism artistic, nu l-au infrant. A renascut de fiecare data. Catre sfarsitul vietii, medita la diversele forme de realism... (Marcela Gheorghiu)
Sfarsitul visului parizian
Parintii mei se gandisera sa stea mai mult la Paris. Nici unul dintre ei nu si-a gasit insa de lucru (nu era atat de simplu sa te stabilesti la Paris). S-au intors in tara cu convingerea ca vor reveni foarte curand. Tata si-a lasat acolo, pe langa tablouri si acuarele, cateva stampe japoneze pe care le cumparase, o masca africana, lucruri foarte abordabile ca pret la vremea aceea, dar care spun cate ceva despre gustul lui pentru artele extraeuropene, care se intalnea cu interesul pentru arta taraneasca, asa cum o cunoscuse in copilarie, in sat, dar si mai tarziu la Muzeul Etnografic din Cluj. In cadrul uneia dintre campaniile Institutului lui Dimitrie Gusti, fusese in Oas, in satul Moiseni, unde sculptase o tampla pentru biserica din sat. O alta intalnire cu universul taranesc care l-a marcat si pe care a povestit-o mai tarziu in cartea "Turai, turai".
La Paris insa nu s-a intors curand, asa cum sperase. A mai ajuns doar in 1976, cu ocazia unei expozitii de sculptura romaneasca si a unui colocviu Brancusi, impreuna cu Ion Frunzetii si sculptorul Mac Constantinescu. Tata a citit atunci un text despre spatiul in sculptura lui Brancusi, care lui Frunzetti ii placuse foarte mult. Artistii din generatia tatalui meu scriau mai mult decat cei de azi. In anii 20-30 critica de arta era mai putin profesionista, artistii suplineau aceasta lipsa. Scriau cronica de arta Tache Soroceanu, Mac Constantinescu, Paul Miracovici, Lucia Dem. Balacescu etc., ca sa nu mai vorbesc despre cei foarte cunoscuti din generatiile anterioare - Sirato, Tonitza, Han, etc.
Tata a inceput sa scrie cronica de arta intai la reviste clujene, apoi la Bucuresti, la Facla, prin 1936. Sigur ca, astazi, cronicile acelea - sunt destule ca sa umple un volum - pot parea putin haotice, conceptele vehiculate sunt uneori confuze, dar analiza lucrarilor, fie ca era vorba de sculptura sau pictura, e patrunzatoare si judecatile de valoare isi pastreza in general actualitatea. Despre artistii pe care i-a admirat a continuat sa scrie si mai tarziu. A scris despre Dumitru Ghiata (mai scrisese despre el si in anii 40), apoi, dintre colegii lui de generatie, a avut o mare admiratie pentru Gheorghe Anghel (anul acesta se implinesc o suta de ani de la nasterea lui) si, mai mult decat pe toti, l-a admirat pe Tuculescu; textul introductiv al primului album Tuculescu, aparut in 1966 e scris de el. Pictura lui Tuculescu a dovedit ca nu exista incompatibilitate intre traditia populara si modernitate, o tema care a preocupat pe multi. A fost obsesia mai multor generatii de artisti care, intr-un anume fel, foarte original, retraieste si in muzeul extraordinar pe care l-a facut Horia Bernea.
De Muzeul Taranului Roman e legata una dintre ultimele mele amintiri despre tata. Cu putin timp inainte sa moara, a vrut sa revada cateva muzee, cu presimtirea ca nu o sa mai aiba timp pentru asa ceva. In periplul acela, dupa Muzeul colectiilor, am ajuns si la Muzeul lui Horia Bernea. A fost o vizita lunga, ne-am oprit in fiecare sala pe rand. Tata colectionase cu pasiune icoane pe sticla mai ales si nu se satura sa vorbeasca despre ele. Cu toate ca pentru pictura lui Bernea nu a avut o mare intelegere, Muzeul Taranului l-a convins cu totul. L-a tulburat felul in care Bernea reusise sa reinvie lumea satului in mijlocul orasului, sa restituie fiecarui obiect o aura de prospetime. Nici daca ar fi facut el insusi muzeul asta nu ar fi fost mai entuziasmat. Intorcandu-ne spre atelierul din Pangratti ne-am oprit in dreptul sculpturii lui Paul Neagu din Piata Aviatorilor. Cum spiritul critic nu-i lipsea, ma asteptam sa-i gaseasca tot felul cusururi. Nu a fost asa. I s-a parut, dimpotriva, una dintre putinele sculpturi importante ale Bucurestiului.
Cercul destinelor sfasiate
In anii 40, cand s-a stabilit la Bucuresti, si-a largit cercul de cunostinte printre artisti: pictorul George Tomaziu, care avea sa faca 13 ani de inchisoare (dupa 1989 i-a aparut la Bucuresti o carte, "Jurnalul unui figurant" in care relateza fara patos, dar emotionant, incercarile prin care a trecut), pe Eugen Dragutescu, plecat in Italia, pe Iosif Iliu care, la randul lui, a reusit sa plece imediat dupa 1944, traind mai intai in Canada si apoi in Franta, pe sculptorul Ion Grigore Popovici, disparut in conditii tragice (in 1946 a fost asasinat, nu se stie nici astazi de catre cine si de ce). A fost o generatie foarte incercata. Dupa 1950, libertatile artistice aveau sa fie drastic reprimate.
Tot in anii 40 il reintalneste pe Lucian Blaga, pe care il cunoscuse mai de mult la Cluj, in casa inginerului Marin Ciortea, fratele compozitorului Tudor Ciortea. Mai veneau aici matematicianul Avramescu si sotia lui, cei care au donat Academiei Romane casa lor de la Otopeni in care se afla o importanta colectie de arta romaneasca, putin cunoscuta si inca si mai putin vizitata, unde se gasesc si lucrari ale tatalui meu. Sub pseudonimul Vlahu, in "Luntrea lui Caron", Blaga ii face tatalui meu un portret oarecum ambiguu, dar care se incheie cu cuvintele: "Vlahu era un taran imbracat domneste, un talent foarte original, de-o vigoare rustica impresionanta, plin de surprize, mereu nou in ideile ce le dezvolta, un autodidact care se orienta uluitor de just in problemele de arta...."
Pentru ai mei, anii 50 au fost o perioada grea. Mama a fost arestata in 1953-1954. Eu am ajuns iar la bunica, la Sibiu. Bunicul era si el arestat. Apoi am fost evacuati. Imi aduc aminte ca eram singura acasa cand am primit ordinul de evacuare. Motivul era, tin minte perfect, "indezirabil in perimetrul C.C.". Asta se intampla in 1959. Pentru tatal meu, a fost o perioada foarte tensionata. A reusit sa se salveze lucrand, a facut o expozitie de pictura si sculptura in 1957. A lucrat si la o a doua editie a romanului autobiografic "Am plecat din sat", editie mult imbogatita fata de prima.
Tot atunci a castigat un concurs pentru monumentul lui Horia, Closca si Crisan, care va fi ridicat abia peste aproape 20 de ani, in 1975, la Cluj. Un prim cap al lui Horia, de un expresionism acuzat, sculptase inca din 1934. Istoria, mai ales istoria romanilor, l-a emotionat intotdeauna. Citea carti de istorie, si mai ales de istorie romaneasca. Nu s-a indoit vreodata ca intre sculptura si istorie exista o legatura oarecum necesara. Facea parte dintr-o generatie de artisti pentru care comemorarea figurilor mari ale istoriei insemna o provocare artistica si nu o indatorire plicticoasa si de conjunctura. Ultimul proiect de monument, la care a tinut foarte mult, monumentul scolii ardelene pentru Targu-Mures, s-a izbit de nenumarate piedici si inainte si dupa 89 si nu a mai fost ridicat. In alegerea temei era poate si nevoia unei confruntari peste ani cu Ladea, profesorul lui, care ridicase la Cluj, in preajma Universitatii, un monument, remarcabil prin echilibrul clasic, inchinat celor trei ardeleni.
In anii 50 Vlasiu sustine ideea unei arte deschise spre valorile artei taranesti, a unei arte cu specific national, cum se spunea pe atunci, si pe acei artisti care, intr-un fel sau altul, se ilustrasera in aceasta directie. Era un punct de vedere care venea in contradictie cu exigentele realismului socialist si care ii aduce acuzatia de formalism, grava la vremea aceea, mai ales daca venea din partea Scanteii. Cu toate acestea si sculptura lui poarta intr-un fel amprenta epocii. A sculptat un portret de miner, pentru care fusese sa se documenteze la Baia Mare, un portret de fruntasa cred, in spiritul iconografiei timpului. Fara sa fi practicat vreodata acel realism academic gaunos, tata imi spunea ca devenise preocupat in mai mare masura, de exemplu, de studierea si individualizarea unui portret, decat fusese inainte de razboi si chiar de o sculptura cu caracter ilustrativ. Din anii 50 dateaza o serie de sculpturi mici, un fel de sculptura de gen, conceputa ca ilustratie pentru noua editie din "Am plecat din sat", care nu se subsuma realismului socialist, dar se indepartase si de expresionismul de tinerete. Era un avatar al intalnirii sculpturii cu literatura. Se poate spune ca "metoda realismului socialist" l-a obligat sa mediteze, si nu numai pe el, as zice cu folos, asupra diferitelor realisme posibile.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
