Cercetator la Muzeul National al Literaturii Romane, Simona Cioculescu se numara printre putinii istorici literari care mai sunt pasionati astazi de cercetarea arhivelor si documentelor. Un document este si serialul care debuteaza astazi, pentru ca, dincolo de istoria unei cariere ale carei merite au fost confirmate prin premii importante, el inseamna evocarea unor oameni - nu intotdeauna buni - si a unor vremuri - nu intotdeauna faste. Intereseaza, in primul rand, amintirile legate de familie, de istoricul si criticul literar Barbu Cioculescu. Va uimi pe multi seninatatea povestitoarei. (Marcela Gheorghiu)
M-am nascut la sfarsitul razboiului, in 1944, la 17 aprilie, pe de-o parte in plina ofensiva aeriana aliata, pe de alta parte in a doua zi de Pasti - bine flancata de insemnele Invierii. Lumina Soarelui am vazut-o in comuna Dobreni din apropierea Bucurestiului, din care era originara mama si unde se retrasese pe timpul bombardamentului. Tatal meu fusese nevoit sa ramana in Bucuresti, din cauza serviciului pe care il avea. Mama era inconjurata de parintii ei, Ioan si Maria Popescu, si de frumoasele ei surori, Virginia, Maria, Lica si Sofia, suflete deosebite, de o mare noblete. Un timp, am ramas la Dobreni, unde era liniste si unde relativa distanta facea ca evenimentele din Bucuresti sa-si piarda intru catva din rezonanta. Casa era boiereasca, mare, frumoasa, cu o curte imensa, plina de pomi, in care noi, copiii, adica eu si verii mei, muream sa ne jucam.
Vremuri tulburi
Intre timp, la Bucuresti, tata fusese, deja, arestat politic... Daca mama a fost profesoara, el a avut ghinionul ca sfarsitul razboiului sa-l prinda functionar-contabil la Ministerul de Interne. A fost arestat, desi nu au gasit nimic cu care sa-l acuze. A ramas totusi patru ani in inchisoare. Nu a fost judecat, nu i s-a formulat nici un cap de acuzare. Asa era atunci. A fost eliberat fara scuze, fara nici o explicatie. El insa, ca atatia altii, a fost multumit ca a iesit din inchisoare. Apoi, a trebuit sa se angajeze, evident, la "munca de jos", la Ascensorul, ca muncitor, apoi la o fabrica de bumbac si tot asa, in alte asemenea locuri. Vremurile erau foarte grele pentru toti si cu atat mai grele pentru cei care facusera detentie politica. Pe vremuri, tata urmase Teologia, dar, simtind ca nu are vocatie, s-a reorientat spre Drept. Nici pe acesta nu l-a putut urma decat vreo cativa ani, iar apoi viata, intr-un fel, i-a fost distrusa, prin forta imprejurarilor. Mi-aduc aminte de seara intoarcerii lui acasa. Mama, fiind profesoara, trebuia sa intocmeasca niste planuri de lectie pentru scoala la care preda. Lucra acasa impreuna cu un coleg, in timp ce eu dormitam pe pat, in aceeasi camera, cand, deodata, se aud batai in usa. Mama se duce sa deschida si, in prag, ii apare tata, foarte slabit, inalt asa cum era el... Va inchipuiti socul pe care l-am avut eu, care nici nu-l cunosteam, pentru ca plecase pe cand aveam doar doi ani.
Mama a fost o profesoara foarte buna, initial invatatoare. De altfel, i-am fost eleva in primii doi ani de scoala, intr-o clasa de baieti, deoarece mama a tinut sa ma aiba langa ea si sub indrumarea ei. Tarziu, peste decenii, m-am intalnit cu un fost coleg de clasa din acei ani, astazi scriitor consacrat: Radu Cange. El ma tinea minte, eu insa abia am reusit sa-i desprind figura din negura timpului. Liceul l-am urmat la "Gheorghe Sincai", unde am beneficiat de dascali foarte buni, printre care si David Popescu, profesorul de Latina, cu care tata era prieten din adolescenta, caci urmasera amandoi Seminarul Teologic. Imi placea sa citesc foarte mult si, incet, incet, m-am apucat sa traduc fragmente din literatura franceza. Erau primele semne ca aveam sa urmez Filologia... In rest, eram un copil care ma jucam mult, ma jucam cu verii mei care locuiau in aceeasi casa cu noi... Aceasta atitudine ludica si copilaroasa am pastrat-o si-n anii facultatii si o pastrez si astazi. Nu stiu daca e bine, nu stiu daca e rau.
La "Calinescu"
In 1966, cand am terminat Facultatea de Filologie, am avut norocul sa pot opta intre doua posturi, unul de asistent la facultatea pe care o urmasem, cel de-al doilea la Institutul de Istorie si Teorie Literara "George Calinescu". Cum insa nu credeam ca am talent pedagogic, nu am rabdare cu elevii si cu studentii - o conditie esentiala pentru a deveni dascal -, am decis ca e mai bine sa fac munca de cercetare si am optat pentru cea de-a doua oferta. Am uitat sa spun ca am avut posibilitatea de a-mi alege locul de munca gratie mediei mari, de 9,50, cu care am luat examenul de stat. Se pare ca alegerea a fost buna. Nici un moment nu am regretat-o, pentru ca, intr-adevar, m-am simtit foarte bine acolo, in acel mediu de oameni simpatici si competenti. In primul an am lucrat la Sectia de Folclor a Institutului, condusa pe vremea aceea de Ovidiu Papadima, un om cu o vasta experienta in domeniul cercetarii folclorice si un intelectual rasat, de tip interbelic, maestru al multor domenii de cercetare. Mi-a prins foarte bine colaborarea cu el, dar si cu colegii de la Sectia de Folclor. Papapdima obisnuia sa spuna ca nimeni nu iese cercetator format inca din facultate; toti aveam nevoie de 8-10 ani pentru a ne construi, pentru a fi pe picioarele noastre, pentru a incepe sa publicam lucrari care sa fie utile si altora. Nu am stat, insa, decat trei ani la aceasta sectie...
Celalalt Novicov
Noi, cercetatorii, nu aveam un program obligatoriu de opt ore. Puteam sa plecam cand voiam sau, de-a dreptul, sa nu venim. Important era sa ne facem lucrarile de plan. Acestea erau verificate insa periodic in cadrul unor sedinte de lucru la care ne adunam toti. Cel care avea de prezentat o lucrare o citea in plenul sectiei. Urmau apoi obiectiile, laudele... Ultimele te stimulau, primele te ambitionau sa-ti refaci lucrarea, s-o perfectionezi. Asta mi s-a intamplat si mie. Am scris o prima lucrare despre povestirea populara superstitioasa, gen literar care ma atragea mult mai mult decat poezia, de exemplu. S-a intamplat ca am avut succes si am publicat respectivul studiu in Revista de istorie si teorie literara. A fost debutul meu. Dupa trei ani, insa, am trecut, tot in cadrul Institutului, la Sectia de Literatura universala. Cand am venit la Institut, abia trecuse un an de la moartea lui Calinescu. Era o perioada de interimat, in care Institutul era condus de un director adjunct, Mihai Novicov. In pofida activitatii lui trecute de ideolog stalinist, mie, personal, Novicov mi s-a parut un om deosebit. Evident ca eu nu il cunoscusem inainte pentru a avea un termen de comparatie, dar la vremea la care am ajuns la Sectia de Literatura Universala, el era un tip foarte intelegator, dornic sa ajute tinerii. Avea, totusi, anumite candori si rigiditati care tineau de linia ideologica a partidului comunist, partid in care - o sa radeti! - el a crezut cu adevarat pana la sfarsitul vietii sale. Era destul de apropiat de o serie de oameni distinsi, intelectuali de alta structura, cum erau Dinu Pillat, Barbu Cioculescu, Alexandru Sandulescu s.a. La Sectia de Literatura Universala am ajuns in virtutea faptului ca facusem literatura ceha, literatura franceza si abia in al treilea rand literatura romana. Eram, asadar, specialista in literaturile ceha si franceza. Chiar fusesem prezenta la cateva congrese de slavistica, la Praga si Bratislava. E adevarat ca unii s-ar putea intreba de ce am ales tocmai literatura ceha? In primul rand pentru ca citisem Aventurile bravului soldat Svejk. Evident insa ca nu acesta a fost si elementul hotarator. M-am gandit apoi ca nu exista prea multi specialisti in literatura ceha si ca, deci, s-ar putea sa fac o cariera frumoasa, ceea ce, zic eu, s-a si intamplat. Chiar de atunci, din primele momente ale vizitei mele la Praga, am fost intampinata cu interes. Am tinut comunicari, am cunoscut numerosi scriitori, critici, academicieni cehi... Atunci l-am cunoscut pe Milan Kundera. Chiar foarte bine.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
