Într-o ţară din Balcani, care se reface după ani de conflicte, Natalia, o doctoriţă tânără, soseşte într-o misiune de binefacere la un orfelinat de pe ţărmul mării. Încă dinainte ca ea şi prietena ei de-o viaţă, Zóra, să înceapă să-i vaccineze pe copiii aflaţi acolo, Natalia se simte înconjurată de superstiţii şi secrete din trecut. Secrete pe care gazdele ei pline de viaţă aleg să nu i le dezvăluie. Secrete despre nişte dezgropări ciudate în podgoriile din zonă. Secrete ce sălăşluiesc chiar în natură.
Dar Natalia se mai luptă şi cu un dureros secret personal: împrejurările inexplicabile ale morţii recente a îndrăgitului ei bunic. Sub pretextul că merge să se întâlnească cu Natalia, bătrânul pornise într-o călătorie către un cătun uitat de lume, de care nimeni din familie nu avea habar, şi murise acolo singur. Un medic renumit, bunicul ştiuse, fără îndoială, că era prea bolnav pentru o asemenea călătorie. Motivul plecării sale de acasă devine o enigmă pe care Natalia încearcă să o dezlege.
Tea Obreht s-a născut în anul 1985 în Belgrad, în fosta Iugoslavie, iar de la vârsta de doisprezece ani trăieşte în Statele Unite ale Americii. Scrierile sale au fost publicate în The New Yorker, The Atlantic, The Harper's şi The Guardian, fiind incluse şi în antologiile The Best American Short Sories şi The Best American Nonrequired Reading. The New Yorker a inclus-o printre cei mai buni douăzeci de scriitori americani de până în patruzeci de ani.
3
SĂPĂTORII
În prima noapte acasă la Barba Ivan şi Nada am dormit trei ore, după care cântecul greierilor mi-a pătruns în vise şi m-am trezit sufocată de căldură. Patul meu era la fereastra de unde se vedea postata cu viţă-de-vie din spatele casei şi, prin ea, o semilună portocalie, coborând încet pe creasta dealului. Zóra zăcea cu faţa în jos în aşternuturile răvăşite, iar picioarele îi atârnau peste marginea patului. Îi auzeam respiraţia şuierătoare de undeva dintre braţe, păr şi perne. La parter, fetiţa tuşea din nou, o tuse seacă, neterminată; în răstimpul dintre accesele de tuse se chinuia să adoarmă. Undeva, printre toate aceste zgomote, marea îşi azvârlea spuma valurilor pe plajă, de cealaltă parte a casei.
La câteva luni după aceea, când cele patruzeci de zile trecuseră de mult şi începusem deja să pun lucrurile în ordine, tot mai adormeam sperând că o să-mi apară în vis şi o să-mi spună ceva important. De fiecare dată rămâneam însă dezamăgită, pentru că, atunci când în sfârşit îl visam, stătea invariabil într-un fotoliu care nu era al nostru, într-o cameră pe care nu o recunoşteam, spunându-mi lucruri de genul: "Adu-mi ziarul, mi-e foame", despre care ştiam chiar şi în vis că nu însemnau absolut nimic. Dar în noaptea aceea încă nu învăţasem să mă gândesc la el ca la un mort, nu apucasem să procesez nişte informaţii care păreau să vină de la o distanţă prea mare ca să simt că-mi aparţin şi pe care n-am reuşit să mi le apropii nici măcar când am început să mă gândesc la absenţa lui de acasă.
M-am gândit la cămara noastră. Era un dulap enorm montat în peretele bucătăriei, faţă în faţă cu chiuveta, cu uşi care ajungeau până-n tavan, subţiri ca o coajă de ou, cu sacoşele din plastic de la brutăria lui Zlatan atârnate de mânerele interioare, bălăngănindu-se ori de câte ori deschideai uşa. Vedeam aievea cutia mare de făină a bunicii, alb cu albastru şi cu un desen înfăţişând un brutar mic şi vesel, într-o bonetă de bucătar. Apoi, raftul de jos cu pungi de plastic şi de cereale, cu recipientul de sare, castroanele de gătit, pungile portocalii şi maro de cafea de la magazinul din colţ. Iar mai sus, pe raftul din mijloc, patru castronaşe de sticlă aliniate perfect: migdale, seminţe de floarea-soarelui, nuci şi pătrăţele de ciocolată de menaj amăruie. Gustarea de regim a bunicului, pregătită din timp, cât să-i ajungă pentru încă trezeci şi cinci de zile.
Săpătorii se întorseseră în vie. Nu-i vedeam prin întuneric, dar erau acolo, nişte umbre prelungi mişcându-se în lumina slabă a unei singure lanterne ce părea să se mute mereu, cu excepţia unor intervale scurte când cel care o ţinea o punea jos ca să continue să sape, iar lanterna lumina atunci viţa-de-vie până când săpătorii strângeau rândurile şi o ascundeau privirii. Din când în când, câte un săpător tuşea şi, cât am rămas la fereastră, fetiţa a tuşit şi ea fără oprire.
Pe la patru dimineaţa m-am îmbrăcat şi am coborât. Bis nu era pe nicăieri, dar mutrişoara lui, puţin turtită de o mână tremurătoare care-l mângâia, mă privea de sus, dintr-un desen atârnat deasupra suportului de umbrele, lângă uşa din spate. Pe biroul din camera de zi era un telefon vechi, cu disc şi un receptor greu din alamă şi os, cu numerele de pe disc şterse aproape complet. Mi-am scos din buzunar chitanţa mototolită cu numărul de la clinica din Zdrevkov şi am format. Prima oară am auzit ton de ocupat şi asta mi-a dat speranţe. Mi-o imaginam pe recepţionera din tura de noapte, cu fardul albastru strâns în pliurile pleoapelor, cu părul blond ciufulit, străduindu-se să rămână trează cu ajutorul unei convorbiri ispititor de interzise cu un iubit din străinătate. Dar când am format numărul din nou, a sunat şi-a tot sunat, de data aceasta fără ca măcar să se închidă până ce n-am pus receptorul în furcă. După aceea m-am aşezat pe canapea şi am rămas acolo până când razele cenuşii s-au strecurat prin golurile dintre obloane.
Când a izbucnit iar tusea, era plină şi se auzea mai aproape. M-am gândit că fetiţa ieşise din camera ei, dar nu era în bucătărie sau la spălătorie şi nici în celelalte camere de la parter care erau ticsite cu mobilă acoperită şi miroseau a vopsea proaspătă. M-am ţinut de balustradă ca să nu cad pe întuneric, pipăind peretele cu mâna de-a lungul treptelor care duceau la demisol. Jos, aerul era rece. Pe holul îngust, două uşi deschise dădeau în nişte camere goale, cu excepţia paturilor şi a unui talmeş-balmeş de lucruri: grămezi de pături pe podea, oale de fier strânse morman într-un colţ, nenumărate scrumiere pline ochi cu mucuri de ţigară. Lângă pat erau înşirate sticle de rakija şi de bere; sticle cu un soi de lichior de plante; sticle cu gâtul lung, pline cu un lichid limpede în care se vedeau mănunchiuri de ierburi uscate. Bărbaţii erau plecaţi, la fel şi băieţii despre care vorbise Nada. Dar femeia cea tânără şi fetiţa stăteau pe un fotoliu, lângă fereastră, în cea de-a doua cameră. Femeia dormea, cu capul pe spate, sprijinit de pernă. Avea şi ea o traistă cu levănţică şi o ţinea pe fetiţă la piept, înfăşurată într-un cearşaf subţire care i se lipise de umeri şi de genunchi ca o hârtie udă. Copila era trează şi mă fixa cu privirea.
Se uita la mine uşor impertinent, fără teamă, şi m-am pomenit intrând în cameră în vârfurile picioarelor. Simţeam deja mirosul de alcool, aroma tare şi izbitoare de rakija de nucă în care fusese muiat cearşaful; încercau să-i scadă febra, să o calmeze răcind-o foarte rapid. Era o metodă învechită şi riscantă cu care ne confruntaserăm de nenumărate ori la camera de gardă- mame tinere care nu se puteau descotorosi de leacurile învăţate de la mamele lor.
M-am apropiat de femeie şi mi-am pus dosul palmei pe fruntea fetiţei. Era caldă, dar era căldura umedă a febrei care trecuse. Nu aveam de unde să ştiu când şi dacă va izbucni din nou sau cât de mare fusese, dar tensiunea din ochii ei se risipise; nu şi-a mai ridicat capul de la sânul mamei care dormea, ci mi-a aruncat doar o privire dezinteresată când am ieşit din cameră.
I-am aşteptat pe săpători, dar a trecut o oră şi nu s-au întors. Nu se simţea nici o mişcare, nici un semn de la cei ai casei. Fetiţa adormise, iar papagalul, care o vreme se foise în partea de jos a coliviei, se liniştise acum. În liniştea aceea nu se auzea decât ţârâitul telefonului de la clinica din Zdrevkov, răsunând monoton la celălalt capăt al firului. În cele din urmă, sătulă de aşteptat, mi-am luat halatul alb din cuier şi am ieşit să caut drumul spre vie.
Nu aveam cum să urc panta din spatele casei lui Barba Ivan şi a Nadei, aşa că am pornit către nord, spre piaţă, unde, printre acoperişuri, se înălţa clopotniţa tăcută a mănăstirii. Era dis-de-dimineaţă, iar restaurantele şi magazinele erau închise, grătarele reci, lăsând loc mirosului înţepător adus de mare. Am mers vreo jumătate de kilometru, timp în care nu am văzut decât case văruite din piatră, cu garduri de fier, ferestrele larg deschise şi reclame luminoase care bâzâiau şi pe care era scris în trei, patru limbi "Pensiune". Am trecut de sala de jocuri electronice acoperită cu o copertină încărcată cu ace de pin, de sub care răzbătea un şuvoi de lumini galbene, roşii şi albastre. Campingul din Brejevina era o întindere de iarbă uscată, luminată de razele lunii şi îngrădită cu sârmă ghimpată.
Un canal din piatră verzuie ocolea tabăra şi pe aici am luat-o şi eu. Obloane verzi, ghivece cu flori la ferestre, ici-colo un garaj în care se zărea câte-o maşină acoperită cu prelată şi uneori câteva găini cuibărite pe capotă; roabe pline cu bălegar, ciment sau cărămizi; vreo două instalaţii de eviscerare a peştelui şi o mulţime de frânghii de rufe pe care spânzurau cearşafuri, tricouri şi şosete prinse în cârlige; un măgar negru, cu botniţă, care respira încet, legat de un copac în curtea cuiva.
La capătul canalului am găsit poarta spre podgorie. Nu era marcată, ruginise din cauza aerului sărat şi dădea înspre nişte dealuri calcaroase şi o pantă acoperită cu chiparoşi. Soarele se ridica încet, albind cerul de deasupra muntelui. Îi vedeam pe săpători mişcându-se printre viţe; unii îşi îndreptau din când în când spatele ca să se dezmorţească, îşi aprindeau ţigări şi căscau. Erau vreo şapte, opt bărbaţi cu lopeţi, împrăştiaţi pe toată panta. Săpau care-ncotro, pe sub chiparoşi şi printre rândurile de vie, până sus pe creastă, unde terenul se umpluse de tufăriş, răscolind pământul umezit de rouă şi lăsând impresia unei dezordini totale. Zgomotul lopeţilor, care cu o seară în urmă ajunsese până jos, în vale, parcă nu se mai auzea atât de tare aici. În faţă, sus pe deal, unul dintre bărbaţi cânta.
Urcam poticnit pe pământul moale şi, la tot pasul, erau dâmburi şi gropi. Începusem să mă obişnuiesc cu semiîntunericul şi, când am intrat în vie, am dat peste un săpător, o namilă cu pălărie care şedea pe pământ, la câţiva metri de mine. Era întors cu spatele, rezemat în lopată, desfăcând ceva ce aducea cu o sticlă, iar când am deschis gura să-l salut, piciorul mi-a alunecat într-o groapă şi am căzut.
Când a dat cu ochii de mine chinuindu-mă să ies din groapă, i s-a oprit respiraţia şi s-a clătinat pe picioare, cu ochii holbaţi, buzele vinete şi cu bărbia tremurându-i.
-Maică Precistă! a strigat bărbatul şi mi-am dat seama că-şi făcea cruce.
Preţ de o clipă am crezut că o să mă pălească în moalele capului cu lopata. Ţineam mâinile în sus şi strigam cât puteam că sunt medic, sunt medic, să nu dea!
I-a trebuit un minut să-şi revină, dar încă mai respira anevoie.
-Măiculiţă, fir-aş al dracului! zicea el şi îşi tot făcea cruci.
Agitaţia stârnită de întâlnirea noastră i-a făcut pe ceilalţi săpători să vină într-un suflet la noi. Apăreau unul câte unul din vie, le vedeam capetele şi lopeţile, ici-colo câte-un braţ, dar nu le desluşeam chipurile. Cineva s-a apropiat cu lanterna şi lumina m-a orbit.
-O vezi? l-a întrebat pe unul dintre bărbaţi namila pe care-o speriasem. Duré, o vezi?
Vorbea cu un bărbat scund care apăruse din josul pantei.
-Am crezut c-ai găsit ceva, a mormăit omul.
Era slab. Avea nişte urechi remarcabile, desprinse de conturul capului ca nişte mânere de oală, iar sudoarea de pe faţă i se prelingea prin praful fin şi galben care i se întărise în cutele din jurul ochilor şi-al gurii.
-Măi, Duré, dar tu o vezi?
-E-n regulă, a spus Duré, bătându-l pe umăr pe bărbatul robust. E-n regulă! Apoi s-a întors către mine: Ce mama naibii cauţi aici?
Nu aveam niciun răspuns.
-Chiar n-ai altceva mai bun de făcut decât să te târăşti pe-aici în toiul nopţii? Ce-i cu tine?
-Sunt medic, am bâiguit eu simţindu-mă penibil.
S-a uitat chiorâş la halatul meu alb- împroşcat acum cu pământ şi cu încă ceva ce speram să nu fie decât noroi-, după care a clătinat din cap.
-Iisuse!
-Îmi pare rău, i-am spus namilei.
Mi-a răspuns cu un epitet local pe care nu l-am înţeles, dar care mai mult ca sigur nu însemna că îmi acceptase scuzele. Apoi şi-a luat sticla şi s-a îndepărtat bălăngănindu-se, bodogănind şi tuşind în felul acela înecăcios pe care-l auzisem şi în casă. Bărbaţii care se strânseseră în jurul meu au început să se împrăştie, întorcându-se la postatele lor. Duré şi-a şters mâinile murdare de pământ pe salopeta gri şi şi-a aprins o ţigară. Nu părea să-l intereseze de ce mă aflam eu acolo sau de ce nu plecam şi, într-un sfârşit, s-a întors şi a luat-o la vale. L-am urmat printre rândurile de vie până ce şi-a găsit lopata şi am rămas în urma lui, privindu-l cum înfigea lopata în pământul tare.
Când alunecasem, căzusem în mâini, iar acum mi-am dat seama că erau julite, pline de sânge şi că îmi intrase pământ pe sub piele.
-Ai un pic de apă? l-am întrebat pe Duré.
Nu avea apă, dar avea rakija. M-a privit în timp ce îmi turnam un căpăcel în palme.
-E de casă, mi-a spus.
Mirosea a caise şi mă ustura.
-Sunt medic, am zis eu.
-Văd că tot repeţi chestia asta, a spus Duré luându-şi înapoi sticla. Eu sunt mecanic. Îl vezi pe Dubi de colo? E sudor. Unchiu-meu sapă-n rahat ca să nu moară de foame.
A desfăcut capacul sticlei şi a dat-o peste cap.
-Stau la Barba Ivan, am continuat eu. Vreau să vorbesc cu tine despre fetiţă.
-Ce-i cu ea?
-E fiica ta?
-Aşa zice nevastă-mea.
A mai tras o dată din ţigara care se făcuse aproape scrum între buzele lui, apoi a aruncat-o în grămăjoara de pământ de la picioarele sale.
-Cum o cheamă?
-Ce treabă ai tu cu ea?
A băgat sticla de rakija la loc în buzunarul salopetei gri, după care şi-a smuls lopata de pe umăr, înfigând-o în pământ.
-Fetiţa e foarte bolnavă, i-am spus.
-Serios? a şuierat Duré. Ia ascultă la ea- ce-oi crede tu că fac eu aici, sport de întreţinere?
Mi-am vârât mâinile în buzunare şi am privit cum alunecă soarele pe vârful dealurilor din depărtare. Nada nu se înşelase în legătură cu ceilalţi copii- doi băieţei care nu aveau mai mult de nouă ani şi care săpau împreună cu ceilalţi bărbaţi, albi la faţă, cu ochii încercănaţi şi umflaţi. Îşi treceau o ţigară de la unul la altul. "Bunicul le-ar rupe urechile" m-am gândit şi, în aceeaşi clipă, dându-mi seama că nu mai aveam cum să-i povestesc, am rămas încremenită, înconjurată de nori de praf şi de greierii care scârţâiau melancolic pe panta cu chiparoşi.
-Câţi ani au copiii de colo? l-am întrebat pe Duré.
-Sunt ai mei, mi-a răspuns fără să se oprească din săpat.
-Fumează!
Unuia din ei îi curgea o dâră verzuie dintr-o nară şi, în timp ce săpa, şi-o ştergea din când în când cu limba.
-Sunt şi ei bolnavi?
Duré şi-a înfipt brusc lopata în pământ, şi-a îndreptat spatele şi m-a privit.
-Nu e treaba ta! a strigat.
-Nu e o simplă răceală. Pare ceva serios - fetiţa ar putea avea tuse măgărească, bronşită. Dacă face pneumonie?
-N-o să facă!
-A fost la doctor?
-N-are nevoie.
-Dar băieţii, nici ei n-au nevoie?
-O să fie bine, a răspuns el.
-Am auzit că îi aduci aici şi după-amiaza, în arşiţă. Ştii ce se întâmplă dacă cineva are febră şi stă la soare?
-Aşa, ai? Zici c-ai auzit, a continuat el. Dădea din cap şi se vedea că râde pe înfundate după cum se apleca mereu în faţă. Facem ce trebuie să facem, doamnă doctor, a spus. Nu-ţi bate mata capul cu asta!
-Sunt sigură că aveţi nevoie de cât mai multe mâini de lucru în perioada asta, am replicat eu încercând să par înţelegătoare. Dar va trebui să te lipseşti de băieţi!
-Munca n-are nici o legătură cu asta, a mormăit Duré.
-Trimite-i la noi, să-i vedem, am continuat eu să-l presez, ignorându-l. Suntem de la Universitate, avem medicamente pentru noul orfelinat Sveti Paškal. Osă fie o clinică gratuită.
-Copiii mei nu sunt orfani.
-Ştiu, am zis eu. Nu contează, medicamentele sunt gratuite!
-Auzi, cică "nu contează", a repetat el batjocoritor. Care-i problema ta? Crezi că vreau să-mi văd copiii între orfani?
-Şi totuşi, îi pui la muncă atunci când sunt bolnavi! am zis eu tare.
Cineva din vie a fluierat încet, după care bărbaţii au izbucnit în hohote de râs.
Duré nu părea câtuşi de puţin tulburat. În tot acest răstimp, nu se oprise nici o clipă din săpat. Îi vedeam umerii, numai piele şi os, cum se ridică şi coboară prin salopeta gri. Să fi avut el aceeaşi conversaţie cu bunicul, s-ar fi ajuns la bătaie.
-O să am grijă de ei, l-am asigurat.
-E o problemă pe care-o s-o rezolvăm în familie, mi-a răspuns Duré. Sunt bine îngrijiţi!
Dintr-odată, m-am înfuriat. Cu greu mă abţineam să-l întreb pe Duré cum l-ar aranja o vizită din partea prietenului meu, sergentul de la Clinicile Unite, cum i-ar plăcea să discute cu un bărbat de o sută cincizeci de kilograme care supraveghease timp de şase săptămâni demolarea unui spital de mâna a treia care nu avea nici apă curentă? M-am gândit însă că ameninţările n-ar fi prea eficiente, aşa că am preferat să tac, iar Duré şi-a mai aprins o ţigară şi a continuat să râcâie pământul. Din când în când se apleca să cerceteze pământul, îşi trecea degetele prin el, iar efortul pe care-l făcea să se ridice- nu ţigările, nici rakija- îi declanşa tusea aceea plină.
-Cât credeţi c-o să mai puteţi s-o ţineţi aşa, cu împachetări cu rakija şi alte leacuri demente de-ale voastre- pături şi coji de cartofi în şosete?!
Bărbatul nu mă mai asculta.
-Au nevoie de medicamente. La fel şi soţia ta. Şi nu m-aş mira dacă şi tu ai avea!
Din celălalt capăt al viei s-a auzit un strigăt. Unul dintre bărbaţi găsise ceva şi toţi se agitau să ajungă la el cât mai repede posibil. Duré şi-a croit la rândul său drum printre butucii de viţă-de vie, gândindu-se probabil că, dacă mă lasă acolo, o să plec. Dar n-am plecat. M-am luat după el prin vie, am cotit la capătul rândului şi am dat de un tânăr slab care stătea în genunchi deasupra unei gropi adânci. Bărbaţii s-au strâns în jurul lui, iar eu m-am ridicat pe vârful picioarelor un pic mai încolo, în spatele lor.
Duré s-a aplecat şi a-nceput să scormonească în pământ cu mâna liberă. Olumină palidă umpluse via, iar pământul era alb şi reavăn. Când şi-a îndreptat spatele, ţinea ceva în palmă- o rămăşiţă cât un deget din ceva ascuţit şi gălbui. Mi-am dat seama că era un os. L-a răsucit pe toate părţile, după care s-a aplecat să caute din nou în pământ.
-Ce părere ai, doamnă doctor? a întrebat Duré întorcându-se către mine.
Nu ştiam la ce se referă şi am privit prosteşte lucrul acela pe care mi-l arăta.
-Nu cred, a adăugat el şi l-a aruncat înapoi în groapă. Vreun animal, i-a spus săpătorului care-l găsise.
Unul din băieţi se afla în dreptul meu, sprijinindu-se de mânerul lopeţii. Era mort de slab, cu părul roşcat, un cap mare şi aceeaşi tuse plină, productivă. Mai mult ca sigur îl durea gâtul: în timp ce căsca, îşi râcâia gâtul pe interior cu limba. Auzindu-l numai, am simţit că-mi dau lacrimile. A dat să plece şi mi-am pus repede mâna pe tâmpla lui.
-Are febră, i-am spus lui Duré care se întorcea la bucata lui de pământ din vale.
Se crăpase de mult de ziuă, iar lumina galbenă şi difuză ajunsese acum dincolo de vârful Muntelui Brejevina, coborând către noi şi către casă, către fereastra de la etaj, din spatele tufei de leandru, şi către mare- scânteietoare şi nemărginită deasupra casei. Mă simţeam de parcă eram trează de zile întregi. Nu reuşeam să ţin pasul cu Duré pe pământul acela plin de gropi, aşa că am început să strig după el:
-E bolnav şi minor, ce faci tu e o încălcare a legii!
-Sunt la mine în ţară.
Era o minciună sfruntată. Vorbea tărăgănat, ca prin partea de est a Oraşului.
-Nu, nu eşti la tine în ţară, i-am zis eu.
-Nici tu nu eşti, doamnă doctor!
-Oricum, chiar şi aici sunt organizaţii care n-ar sta pe gânduri...
Din volumul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Editura RAO. Traducator: Simona Goşu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
