E greu de spus dupa ce criterii se mai asociaza criticii pe la noi, dar, daca ne luam dupa Labirintul de oglinzi (Polirom, 2007), Catrinel Popa pare sa tina de breasla teoreticienilor. Caci, chiar daca nu zice numaidecat de teorie, debutul autoarei are ambitia sa ofere macar o "poetica a metatranzitivitatii" (insa nici pe aceasta dintr-o data, ci doar pe "repere").
Si, intr-adevar, reperele ne sunt oferite cu asupra de masura, de vreme ce jumatate din carte cuprinde cateva "consideratii preliminare" pentru "schitarea" unei "fictiuni teoretice". Altfel spus, primele doua capitole trateaza despre teoriile referintei fictionale, ale genurilor si ale "limbajului poetic". De fapt, aici se releva si principala calitate a autoarei, si anume capacitatea de a manipula corect un limbaj conceptualizat si de a rezuma fidel anumite texte cu un grad sporit de dificultate.
Mai mult, aceasta trasatura nu constituie doar principala, ci chiar singura calitate a lui Catrinel Popa. Desi, la o mai indulgenta bagare de seama, s-ar mai putea descoperi inca una: Catrinel Popa este sufletista peste poate si pun pariu ca n-ar face rau nici unei muste; cu atat mai mult unor ditamai teoreticieni, ei insisi innaraviti in rele. Si oricum, chiar si atunci cand le zice "de rau", Catrinel Popa ne arata ca, de fapt, nu ea le zice, ci tot altii. De pilda, lui Aristotel i-o zice Giovanni Bottiroli, lui Barthes i-o zice Compagnon, lui Terence Cave i-o zice Ricaur und so weiter.
Si totusi, oricat de nobil ar fi in ordine morala, sufletismul nu-i chiar de trecut in CV-ul unui critic literar. E foarte firesc ca teoreticienii sa se certe; si e foarte frumos ca, in Labirintul de oglinzi, autoarea il asculta pe fiecare in parte; insa, din moment ce Catrinel Popa a avut grija sa ne reaminteasca de-a lungul a peste 100 de pagini ca teoreticienii literari sunt niste oameni maturi, capabili sa-si rezolve problemele ei inde ei, atunci nu pot sa nu ma intreb de ce oare s-a mai bagat si ea in toata povestea asta.
Dar, pana sa ajungem la asemenea chestiuni complicate, sa vedem ce va sa zica "poezie metatranzitiva". In capitolul 3 al cartii, conceptul e definit astfel: "acel segment al creatiei poetice care, prin procedee si conventii abil manevrate, isi incurajeaza cititorul sa faca abstractie de 'cadrul teatral' pe care il presupune (in mod tacit) scrierea unui poem" (p. 127).
Definitia mi se pare, totusi, cam vaga. Si nu numai mie, ci si lui Catrinel Popa, care recunoaste ca, "prin extensie, se poate spune acest lucru despre orice autor, din orice epoca" (p. 269). Ceea ce probeaza din plin inutilitatea conceptului.
Mai interesante sunt abilitatile telepatice ale lui Catrinel Popa, care, fara sa-i citeze pe anumiti critici, gandeste si vorbeste exact ca ei. Astfel, observatia privitoare la Ion de d-l Liviu Rebreanu sau Cum se scrie romaneste, cum ca "o intreaga estetica a prozei este contestata aici" (p. 169), apare si la Nicolae Manolescu: "O intreaga estetica a prozei (si, implicit a romanului) se afla contestata aici." (Arca lui Noe, Gramar, 1999, p. 540). Sau iata ce scrie mai la vale Catrinel Popa: "Arghezi descopera unitatea discursului, stergerea granitelor dintre genuri si specii, eliberarea de poeticile rigide" (p. 171). Curios lucru, asta zicea si Nicolae Balota: "Arghezi descopera unitatea discursului literar, stergerea granitelor dintre genuri si specii, eliberarea de prozodiile si poeticile rigide" (Opera lui Tudor Arghezi, ed. 1978, p. 273-274).
De aceea, desi n-as paria pe viitorul critic al lui Catrinel Popa, sunt convins ca ea va face o frumoasa cariera in spirikismus.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
