Constat ca in ultima vreme s-a ascutit lupta de piata dintre critica foiletonistica si cea universitara. Fireste, fenomenul nu e o noutate in literatura noastra.
Si, daca "cearta" de fata va dobandi cumva forme serioase, ea ar trebui inregistrata ca un al treilea episod al unui serial care a debutat cu disputa antebelica dintre Mihail Dragomirescu si Lovinescu ("rationalism" vs. "impresionism") si a cunoscut un moment de varf in deceniul sapte, odata cu atacurile lui Adrian Marino la adresa cronicii literare si a "calinescienilor". In definitiv, pana si acuzele combatantilor au ramas intre timp neschimbate: superficialitate, "subiectivitate", lipsa unui suport "stiintific" - in ceea ce priveste cronica; ariditate, dogmatism al metodei, lipsa spiritului critic - in ceea ce priveste critica "academica". Probabil ca, in momentul de fata, polarizarea amintita se observa cel mai bine in receptarea opurilor doctorale: adeptii foiletonismului le ignora pur si simplu sau le resping invocand argumente precum "conservatorismul" sau stilul tehnicizat, pe cand universitarii probozesc constant "jurnalismul" si proclama necesitatea "sintezei".
In orice caz, printre ultimii intrati in scena (de partea "academizantilor"), un rol deloc neglijabil il are Adrian Tudurachi, care a debutat, in urma unui concurs organizat de Filiala Cluj a USR, cu un eseu dedicat poeticii lui Mihail Dragomirescu*. Ideea centrala a cartii se poate rezuma astfel: nucleul activitatii critice a lui Dragomirescu se afla in circumscrierea subiectului creator. Din atitudinea fata de aceasta instanta provin atat reusitele (cate au fost), cat si erorile (numeroase) ale autorului. Astfel, un capitol introductiv identifica originea conceptiei dragomiresciene in polemica dintre Maiorescu si Gherea. Ca urmare a schimbului de replici dintre cei doi, se produce o contaminare curioasa a ideologiei (platonismul) de catre un limbaj (psihologia), astfel incat un critic junimist din ultima decada a secolului XIX "trebuia sa se imparta intre discursul sau si principiile sale". Dovada cea mai clara a acestei stari de fapt este chiar studiul din 1895, Critica stiintifica si Eminescu, unde Dragomirescu incearca sa-i reconcilieze pe cei doi adversari.
Ca urmare a acestei ambivalente originare, teoreticianul va propune, in faza Convorbirilor critice, o "poetica a subiectivitatii" si un set de valori aferente. Acest model intra insa treptat in criza (testul decisiv este lectura Scrisorii pierdute, unde, pentru a-si mentine principiile, Dragomirescu e nevoit sa sustina o ipoteza aberanta, aceea ca personajul principal al piesei ar fi Catavencu), astfel incat, in deceniul al treilea, teoreticianul il va inlocui printr-o "poetica a alteritatii", care va compensa macar in parte erorile proiectului anterior.
Aceasta fiind, in linii mari, schema cartii, se cuvine sa remarc la Adrian Tudurachi buna stapanire a teoriilor vechi si noua (nu numai din poetica, ci si din lingvistica, stilistica, psihologie s.a.), precum si o claritate exemplara a expunerii (nu fara riscul, scuzabil totusi, al pedanteriei). Ma despart, insa, de autorul cartii in cateva chestiuni de fond. Bunaoara, in tentativa de a explica erorile din prima faza a activitatii lui Dragomirescu prin "poetica subiectivitatii". Explicatia mi se pare insuficienta. In fond, o asemenea conceptie nu e singulara in epoca. Si Ibraileanu, de pilda, sustinea o viziune asupra operei centrata pe "temperament" si fundamentata psihologic. De aceea, intrebarea justa, in cazul de fata, nu era daca interpretarile lui Dragomirescu rateaza evaluarea din cauza "poeticii subiectivitatii", ci mai degraba de ce "poetica subiectivitatii" da rezultate rezonabile in cazul lui Ibraileanu si lamentabile in cazul lui Dragomirescu.
Pentru a explica esecul teoreticianului de la Convorbiri critice, Adrian Tudurachi il invoca pe Laurent Jenny, care, in La fin de l'interiorite, indica o confuzie curenta in epoca, aceea intre Idee (in sens platonician) si interioritate. Rezon, dar aceasta ipoteza explica cel mult de ce Dragomirescu n-a inteles simbolismul si opera lui Sadoveanu, nu si alte ciudatenii, precum aceea de a judeca opera in functie de reusita personajului principal. Cred ca principala confuzie a lui Dragomirescu nu e atat de ordin metafizic, cat literar. Vrand sa racordeze "poetica subiectivitatii" la analiza de text, teoreticianul stiintei literaturii ignora un fapt elementar: acela ca, pentru ca subiectivitatea auctoriala sa actioneze intr-o opera, nu e necesar ca ea sa fie obiectivata in text.
Or, spirit eminamente pozitiv, Dragomirescu avea nevoie ca de aer de o asemenea obiectivare. In cazul textelor poetice, un asemenea parti-pris nu era chiar atat de grav, intrucat el provoca doar o confuzie benigna, aceea dintre autor si eul liric. Insa, in comentarea scrierilor epice sau dramatice, teoria il determina pe interpret sa caute in mod arbitrar reusita operei in reusita personajelor. Ca autorul se poate disemina, in chipuri diferite, sub mastile mai multor eroi sau ca acesta poate ramane, "nemuritor si rece", in lumea sa extrafictionala, continuand sa-si infuzeze, chiar si asa, subiectivitatea in opera - iata niste banalitati pe care Mihail Dragomirescu refuza sa le accepte in acea vreme. In schimb, Ibraileanu le-a inteles perfect si aceasta explica diferenta dintre lecturile celor doi. Prin urmare, nu de o teorie a subiectivitatii avea nevoie Dragomirescu, ci de o teorie a fictiunii.
In ciuda unor asemenea alunecari (combinate, uneori, cu asumarea rolului de inger pazitor al autorului comentat), Destinul precar al ideilor literare reprezinta un debut remarcabil. Care nu-i confera insa automat tanarului critic "un loc sigur in elita teoreticienilor nostri literari". Pana la proba contrarie, Adrian Tudurachi ramane doar un bun cercetator. Nici mai mult, dar nici mai putin decat atat.
*) Adrian Tudurachi, Destinul precar al ideilor literare, prefata de Ioana Bot, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006, 156 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
