"O carte plină de o cuceritoare căldură umană; prin veselia eitandră, nostalgică te duce cu gândul la simpla bucurie de a trăi."Vorbele acestea au apărut în "The New York Herald Tribune" şi sereferă la una dintre primele cărţi ale celebrului Truman Capote -"Harfa de iarbă"*), microroman apărut în 1951. În româneşte a fosttipărit de mai multe ori, la diferite edituri, şi înainte şi după1990, e o carte foarte citită, sper, dar cu toate acestea neîncumetăm să scriem despre ea la această rubrică, pentru că este cuadevărat o capodoperă, iar relativ de curând la Editura Polirom aapărut ediţia a treia (de la această editură).
"Harfa de iarbă" este, spuneam, un microromancvasi-autobiografic, narat din perspectiva unui adolescent orfancare se izolează împreună cu două mătuşi nonconformiste desocietatea sudistă de care aparţin. Collin Fenwick îşi pierdemama, apoi îşi pierde şi tatăl, şi, în cele din urmă, se mută încasa mătuşilor lui (Dolly şi Verena). Catherine, menajera (onegresă care vrea să se spună despre ea că este indiană), care deasemenea locuieşte în aceeaşi casă, nu se înţelege decât cu Dolly,care este renumită pentru tratamentele pe care le face colectândplante din pădure.
"Dacă la ieşirea din oraş o apuci pe drumul care duce sprebiserică, ajungi curând lângă un deal ce străluceşte ca o văpaie,plin de dale funerare, albe ca oasele, şi de flori cafenii,ofilite. (...) La poalele dealului se întinde un câmp acoperit cuiarbă indiană înaltă, care îşi schimbă culoarea o dată cuanotimpul. Duceţi-vă să-l vedeţi toamna, pe la sfârşitul luiseptembrie, înroşit în lumina asfinţitului, când umbre stacojii capara focului tremură deasupră-i şi când vânturile toamnei,mângâindu-i iarba veştejită, iscă atunci o melodie ca un suspinomenesc, o harfă de şoapte."
Împreună, Dolly, Catherine şi Collin dau peste o casă în copac,iar într-o zi, după ce Dolly se ceartă cu Verena, cei trei pleacăde acasă şi hotărăsc să trăiască în libertate, în căsuţa construităîn copac. Decizia este văzută ca o jignire şi ameninţare de cătremulţi membri ai comunităţii, în frunte cu şeriful şi preotulbisericii, dar lor li se alătură judecătorul şi alţi câţiva care îisprijină în războiul izbucnit.
Cartea a fost adaptată chiar de Capote, în 1952, şi regizată deRobert Lewis pe Broadway - 36 de specatcole. În 1971 a fostadaptată într-un muzical, iar în 1995 în film, cu Walter Matthau,Sissy Spacek, Jack Lemmon, între alţii.
Se pare că Truman Capote şi-a făcut şi un autoportret în romanulîn care apare, la un moment dat, un personaj pe nume Amos."Pe atunci exista un tip nemaipomenit care ţinea o frizerie.Îl chema Amos Legrand. În priviţa lui, unii ca şeriful şi chiarRiley Henderson, de fapt, dacă mă gândesc mai bine, toată lumeazicea că-i un fătălău. Nu vorbeau însă cu răutate. Cei mai mulţiţineau la Amos şi îi voiau binele. Scund ca o maimuţică, Amostrebuia să se suie pe o lădiţă ca să te tundă. Avea o fire agitatăşi trăncănea ca nişte castaniete. Pe toţi clienţii îi numea«drăguţă», atât pe bărbaţi, cât şi pe femei, căci nu făceadistincţie între ei. Amos avea un dar extraordinar: putea sătrăncănească neîntrerupt despre tot ce-i interesa fie pe oamenii deafaceri, fie pe fetiţele de zece ani - despre orice".
Volumul apărut la Polirom mai conţine povestirile din "Arborelenopţii", toate cu protagonişti singuratici şi incapabil săiubească.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
