Venite de peste mari si tari, din indepartari necuprinse de mintea copilului care eram atunci, cateva randunici isi facusera cuib in cosarea din chirpici a bunicilor.
Soseau mereu primavara, cand pamantul se zvanta de-a binelea si se spuzea de gaze in culorile inefabile ale curcubeului, ametite de risipa luminii solare. Cum de nimereau in acelasi loc, an de an, nu m-am lamurit pana in ziua de azi, dar, oricum, prin aprilie le vedeam deja pe linia satului, randuite pe sarmele de telegraf. Alcatuiau un abac viu si cantator, intalnit apoi in abecedarul buchiselii scolare. Se infoiau mandre nevoie mare, isi ciuguleau penele, negre ca smoala, si-si miscau cu neastampar pasaresc cozile sparte si subtiri ca dintii unei furculite uriase. Vazduhul prindea dintr-o data viata, trezit de ciripitul lor ascutit si gures. Stateam pe buza santului, pandind orice zbatere de aripa, curios sa le aflu taina ridicarii la cer si visand sa pot zbura cu ele. Visul asta nesavarsit m-a urmarit mult timp si-mi aduc aminte ca ma cataram in duzii dinspre ulucile oborului, doar-doar voi scurta drumul spre buricul ceresc. Dar, in lipsa aripilor, inaltarea omului nu inseamna si zbor, ci nazuinta. Nimic altceva. Am amanat, trist si neimpacat, gandul acesta, continuand sa le tin de urat omizilor paroase care invadau, spre vara, frunzisul copacilor atat de prietenosi, si-n preajma bietelor taratoare am rumegat altfel conditia mea de nezburator. Cu condescendenta si infinita intelegere.
Straine de istovul ce-mi storsese imaginatia, randunelele, harnice si voioase (chiar asa, nu le-am simtit niciodata mahnite, atinse de porniri melancolice!), intrau si ieseau din cosare, carand paie si franturi de surcele. Unde invatasera sa mestesugeasca alveolele din pamant si paie, nu stiam defel si nu stiu nici acum. Urmaream, vrajit de frenezia care le cuprindea, spectacolul zidirii si-mi este rusine ca, o data, miselul de mine le-a stricat cuibul. Daca ar fi fost numai atat, nu m-as teme de judecata de dincolo, dar am crapat si ouale puse la clocit. Credeam ca, spargandu-le, voi elibera puisorii din gaoacea stramta si-i voi ajuta sa respire in voie. M-am ales cu un lichid galbui prelins printre degetele de talhar inocent si n-am mai repetat nicicand groaznica netrebnicie. Am incercat alta, de care insa imi este la fel de rusine. In cuib se impleticeau trei puisori, golasi si galagiosi. Am luat unul in palme, sa ma joc cu el, fara sa-mi imaginez fatalitatea gestului. In cosare s-a starnit un vaier cumplit si sfasietor. Randunelele prinsesera de veste si se roteau deasupra mea, boscorodindu-ma pe limba lor pitigaiata si implorandu-ma sa le intorc puiul rapit. Am continuat sa ma joc cu faptura aceea neputincioasa, incapabil sa pricep suferinta iscata in jur. Din nefericire, ceea ce era sortit sa se intample, s-a intamplat si puiul s-a prapadit, sub ochii mei vinovati. Speriat de aceasta nesabuinta, l-am aruncat in cuib, convins ca moartea poate fi ascunsa. Doamne, ce planset s-a revarsat din gusile indoliatelor vietati, cata deznadejde si disperare ...
Talhar de cuiburi n-am fost decat o vara, o vara pe care ma caznesc s-o sterg din memorie, dar nu izbutesc. Pacatele comise, chiar si cele scuzabile, ne insotesc pe veci si ne innegureaza precara si frivola existenta. Sufletul le pastreaza prospetimea ghimpoasa, ca pret al ratacirii prin scurtimea vietii. Si macar de-ai avea posibilitatea sa le repari, insa, ce-ai ucis, ucis ramane...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
