*
* *
Când automobilul s-a oprit între Garibaldi şi Pedro de Mendoza, o lună nouă sfâşia întunericul într-un colţ, luându-se la întrecere cu lumina electrică a unui bec ce lucea prin frunziş. Când a coborât din maşină, Max s-a apropiat de Mecha pe ascuns şi a prins-o de braţ în timp ce deschidea închizătoarea colierului de perle, pe care l-a lăsat să cadă în cealaltă mână ca să-l pună în buzunarul hainei. A apucat să vadă ochii femeii, surprinşi şi foarte deschişi în umbra şi strălucirea distantă a luminii electrice, şi i-a pus două degete pe buze, oprind cuvintele pe care ea se pregătea să le rostească. Pe urmă, când toţi s-au îndepărtat de automobil, dansatorul monden s-a apropiat de fereastra deschisă.
– Aveţi grijă de asta – a spus cu glas încet.
A luat Petrossi şiragul fără să spună nimic. Cozorocul şepcii îi adumbrea chipul, aşa că Max n-a putut să vadă bine expresia feţii lui. Doar strălucirea unei priviri. Aproape complice, i s-a părut.
– Puteţi să-mi împrumutaţi pistolul dumneavoastră?
– Bineînţeles.
A deschis şoferul torpedoul şi a pus în mâna lui Max un Browning mic şi greu, al cărui nichel a strălucit o clipă în semiîntuneric.
– Mulţumesc.
I-a ajuns din urmă pe ceilalţi Max, fără să arate când s-a reunit cu grupul că a observat privirea scrutătoare pe care i-a aruncat-o Mecha.
– Deştept băiat– a murmurat ea.
A spus-o luându-l de braţ cu toată naturaleţea. Doi paşi mai în faţă, Rebenque enumera virtuţile eterului Squibb, de vânzare la farmacii, care este de-ajuns, a zis, dacă pui un strop într-un pahar şi îl inhalezi între o cupă şi alta, ca să te simţi în al nouălea cer. Deşi raviolii lui Margot – un râs de lichea, acum că legaseră o prietenie solidă – sunt într-adevăr inegalabili. Dacă nu cumva, fireşte, domnii nu preferă ceva mai tare.
– Cât de tare? – a vrut să ştie De Troeye.
– Opiu, amice. Sau haşiş, ce poftiţi. Chiar şi morfină… Se găsesc de toate.
Au traversat strada vorbind, încercând să nu se împiedice de şinele de tren părăsite printre care creşteau buruieni. Simţea Max greutatea reconfortantă a armei în buzunar, în timp ce se uita la spatele fanfaronului, lângă care De Troeye mergea fără grijă, ca şi cum s-ar fi plimbat pe strada Florida, cu pălăria pe ceafă, cu dansatoarea la braţ bocănind cu tocurile pe asfalt. Au ajuns astfel la Casa Margot, o clădire decrepită cu urme de veche splendoare, lângă un mic restaurant închis la ora aceea, la intrarea căruia erau rufe întinse la uscat şi un covor de resturi de creveţi şi gunoaie. Mirosea a umezeală, a solzi şi capete de peşti, a pâine neagră râncedă, dar şi a mâlul din Riachuelo, a catran şi a rugină de ancore.
– Cel mai bun local din La Boca – a zis Rebenque, şi Max s-a gândit că el e singurul care a sesizat ironia.
Odată înăuntru, totul s-a petrecut fără politeţuri superflue. Localul era un fost bordel transformat în stabiliment de fumat; iar Margot, o femeie în vârstă şi cu multe cărnuri, vopsită roşu-arămiu, care după ce fanfaronul i-a şoptit ceva la ureche s-a întrecut în politeţe şi favoruri. Pe peretele vestibulului, a observat Max, erau trei portrete neobişnuite ale lui San Martín, Belgrano şi Rivadavia; ca şi cum în timpul destinaţiei anterioare a clădirii, cu o clientelă mai selectă, proprietarul a vrut să dea un anumit aer de respectabilitate bordelului. Dar asta era singura dovadă de respectabilitate ce se putea găsi acolo. Parterul se prelungea cu un salon plin de fum, întunecos, care era luminat în loc de lămpi electrice cu vechi lămpi de gaz al căror emanaţii rarefiau atmosfera. Mirosea a gaz amestecat cu insecticid Bufach, tutun şi haşiş, şi mirosul se impregna în haine, draperii şi mobile; şi la asta se adăuga sudoarea celor şase perechi – unele formate din doi bărbaţi – care dansau foarte lent, îmbrăţişate şi aproape imobile, indiferente la muzica pe care un tânăr chinez, cu perciunii terminaţi cu vârfuri ascuţite ca un trădător de cinema, o punea la un tonomat pe care îl supraveghea ca să schimbe plăcile şi să învârtească la manivelă. Casa Margot, a tras concluzia Max, confirmându-şi temerile, era unul din acele locuri unde, la prima ceartă, puteau apărea cuţite şi şişuri din veste, cingători, pantaloni, şi chiar din pantofi.
– Minunat şi autentic – a spus admirativ De Troeye.
Şi Mecha părea încântată de local. Observa totul cu un surâs vag, ochii strălucitori şi buzele întredeschise ca şi cum a respira în acea ambianţă i-ar fi ascuţit simţurile. Uneori privirea ei se oprea asupra lui Max, cu un amestec de excitaţie, recunoştinţă şi promisiuni. Brusc, dorinţa lui Max a devenit mai presantă şi fizică, deplasând neliniştea provocată de loc şi de companie. A admirat în voie, de foarte aproape, şoldurile Mechei în timp ce proprietăreasa îi conducea pe toţi la etajul de sus, într-o cameră mobilată în stil turcesc, luminată de două lămpi cu gaz verzi aşezate pe o măsuţă joasă, cu covoare arse de ţigări şi două divane mari. A adus sticle de aşa-zisă şampanie şi două mănunchiuri de ţigări un chelnăr enorm, cu cărare la mijloc şi înfăţişare de uriaş de bâlci, şi s-au instalat toţi pe divane cu excepţia lui Rebenque, care a dispărut cu patroana să caute, a zis zâmbind, grăunţe pentru canari. În acel moment dansatorul monden luase deja o hotărâre, aşa că a ieşit pe culoar ca să-l aştepte când se
întoarce. De jos, pe scară, urcau acordurile tangoului „Caminito del taller” smulse şanţului de ebonită de acul gramofonului. A apărut repede fanfaronul; aducea ţigări cu haşiş şi jumătate de duzină de pliculeţe de hârtie cerată de jumătate de gram, bine împăturite.
– Vreau să vă rog ceva – a spus Max. Ca între bărbaţi.
Îl privea licheaua cu bruscă suspiciune, calculând care sunt intenţiile celuilalt. Zâmbetul, încă încremenit sub mustaţa creolă, i-a îngheţat pe buze.
– Sunt combinat cu doamna de mult timp – a continuat Max. Şi domnului îi place Melina.
– Şi?
– Cinci e un număr impar.
Părea că celălalt reflectează la numerele pare şi impare.
– Măi, gagiule – a zis în cele din urmă. Mă iei de prost.
Tonul brusc nu l-a neliniştit pe Max. Încă nu. Pentru moment, nu erau decât doi câini de mahala, unul mai bine îmbrăcat decât celălalt, adulmecându-se pe o ulicioară. Urma aranjamentul.
– Plătim tot – a subliniat, accentuând pe „tot”, în timp ce arăta pliculeţele de jumătate de gram de haşiş. Asta, şi restul. Cât trebuie.
– Bărbatul e doldora de lovele – a spus Rebenque meditativ, de parcă i-ar fi împărtăşit gândurile. Aţi văzut ce pantofi are?... Un fraier căruia îi ies piţulele şi prin pori, stil Paris.
– O să se-ntoarcă la hotel cu portofelul gol. Vă dau cuvântul meu.
Ultima frază se pare că l-a satisfăcut pe celălalt, pentru că l-a studiat pe Max cu atenţie sporită. În Barracas sau La Boca, oricine înţelege ce înseamnă să-ţi dai cuvântul. Aici se respecta mai mult cuvântul dat decât în cartierele elegante ca Palermo sau Belgrano.
– Ce s-a întâmplat cu colierul doamnei? – fanfaronul, cu memorie bună, îşi pipăia baticul alb înnodat la gât în loc de cravată. Nu-l mai are.
– Poate că l-a pierdut. Dar asta n-are nici o legătură. E din altă poveste.
Continua banditul să-l ţintuiască cu privirea, fără să-i dispară zâmbetul îngheţat.
– Melina e o cocotă scumpă… De treizeci de marafeţi pe noapte – tărăgăna vorbele răsucindu-le, ca şi cum ambiţia i-ar fi ascuţit accentul. O bomboană.
– Bineînţeles. Dar nu vă faceţi griji. O să fiţi recompensat.
Şi-a dus degetul la borul pălăriei celălalt, împingând-o un pic pe spate, şi şi-a luat chiştocul de trabuc pe care îl ţinea după ureche. Continua să se uite la Max şovăielnic.
– Vă dau cuvântul meu – a repetat acesta.
Aplecându-se, fără să spună nimic, Rebenque a aprins un chibrit de talpa pantofului. Apoi l-a studiat din nou pe interlocutorul său, prin primul rotocol de fum. A băgat Max o mână în buzunarul de la pantaloni, exact sub greutatea Browning-ului.
– Aţi putea bea ceva jos – a sugerat – , ascultând muzică bună şi fumând o bună ţigară de foi. Cu calm… Şi ne vedem după aceea.
Se uita celălalt la mâna ascunsă. Sau poate ghicea existenţa armei.
– Sunt cam pe drojdie, amice. Scoateţi nişte piţule ca aldămaş.
A scos Max mâna din buzunar, calm. Nouăzeci de peso. Era ce-i mai rămăsese, în afara celor patru hârtii de cincizeci ascunse în spatele oglinzii, în camera de la pensiune. Rebenque a luat banii fără să-i numere, şi în schimb i-a dat cele şase pliculeţe de cocaină. Trei peso fiecare, a spus indiferent, haşişul este invitaţie din partea casei. O să facă socoteli mai târziu. Nota de plată totală.
– Mult bicarbonat? – a întrebat Max, uitându-se la ravioli.
– Normal – licheaua îşi dădea peste nas cu unghia lungă de la degetul mic. Dar se duce lin, ca uleiul.
– Las-o să te sărute, Max.
A refuzat dansatorul monden. Era în picioare, cu haina încheiată şi cu spatele sprijinit de perete, lângă unul din divanele turceşti şi fereastra deschisă spre întunericul străzii Garibaldi. Fumul aromat al haşişului, care se ridica până se pierdea în spirale uşoare, îl făcea să ţină ochii întredeschişi. Trăsese doar un fum din ţigara care se consuma între degetele lui.
– Prefer să-l sărute pe soţul tău… El îi place mai mult.
– De acord – a râs Armando de Troeye, cu o cupă de şampanie la gură, pe care o golea. Să mă sărute pe mine.
Compozitorul era aşezat pe celălalt divan, în cămaşă şi vestă, cu manşetele suflecate, şi cu nodul de la cravată slăbit, cu haina aruncată pe jos la întâmplare. Abajururile lămpilor de gaz învăluiau odaia într-o penumbră verzuie, ce arunca reflexe schimbătoare, ca nişte străluciri uleioase, pe pielea celor două femei. Mecha stătea lângă bărbatul ei, sprijinită cu un aer nepăsător pe pernele de damasc fals, cu braţele goale şi picioarele încrucişate. Îşi scosese pantofii şi, din când în când, îşi ducea la gură ţigara de haşiş, trăgând adânc.
– Sărută-l, hai. Sărută-l pe bărbatul meu.
Melina, dansatoarea de tangou, stătea în picioare între cele două divane. Cu câteva momente înainte schiţase un dans pe presupusul ritm al muzicii de jos, ce de-abia se auzea din spatele uşii închise. Era desculţă, ameţită de haşiş, cu bluza descheiată pe sânii ce se balansau grei şi plini. Ciorapii şi lenjeria ei de corp erau nişte ghemotoace de mătase neagră pe covor, şi după ultimele mişcări ale dansului lasciv şi silenţios pe care tocmai le făcuse, încă îşi mai ţinea cu amândouă mâinile fusta strâmtă stil apaş ridicată până la jumătatea coapselor.
– Sărută-l – a insistat Mecha. Pe gură.
– Nu sărut pe gură – a protestat Melina.
– Pe el, da… Sau pleci de-aici.
A râs De Troeye în timp ce dansatoarea se apropia şi, dându-şi la o parte părul blonde de pe faţă, urcată pe divan, călare peste el, îl săruta pe gură. Ca s-o facă în această poziţie a trebuit să-şi ridice şi mai mult fusta, şi lumina verde şi uleioasă de gaz a alunecat pe pielea ei, de-a lungul picioarelor goale.
– Aveai dreptate, Max – a spus compozitorul, cinic. Eu îi plac mai mult.
Îşi băgase mâinile sub bluză şi mângâia sânii dansatoarei. Mulţumită a două pliculeţe de cocaină care erau deschise şi goale pe măsuţa orientală, compozitorul părea treaz cu tot alcoolul pe care în acel moment îl avea în sânge. Se întrezărea doar, a observat dansatorul monden cu curiozitate aproape profesională, o anumită stângăcie în mişcări şi în felul cum se întrerupea şi căuta, cu eforturi, câte un cuvânt împleticit pe limbă.
– Chiar nu vrei să încerci? – l-a invitat De Troeye.
A surâs Max evaziv, cu prudenţă şi mult calm.
– Mai târziu… Poate mai târziu.
Tăcea Mecha, cu ţigara aprinsă în gură, legănându-şi unul din picioarele desculţe. Şi-a dat seama Max că nu se uită la Melina şi la De Troeye, ci la el. Părea lipsită de expresie şi poate meditativă, ca si cum scena cu soţul ei şi cealaltă femeie i-ar fi fost indiferentă sau o propusese doar ca un dar făcut dansatorului monden. Cu exclusivul scop de a-l studia pe el în timp ce se petrecea totul.
– Ce mai aşteptăm? –a zis pe neaşteptate.
S-a ridicat în picioare încet, netezindu-şi poalele rochiei aproape ceremonioasă, cu ţigara de haşiş încă în gură, şi apucând-o pe Melina de umeri a făcut-o să se scoale, îndepărtând-o de soţul ei, ca s-o conducă până la Max. Se lăsa condusă cealaltă, ascultătoare ca un animal supus, legănându-şi sânii goi pe care transpiraţia lipea bluza descheiată.
– Frumoasă şi vulgară – a spus Mecha, privindu-l pe Max în ochi.
– Mă doare-n cur – a răspuns el, aproape cu blândeţe.
Era prima dată că spunea o vorbă porcoasă în faţa soţilor De Troeye. Ea i-a susţinut privirea o clipă, cu ambele mâini pe umerii Melinei, şi apoi a împins-o fără violenţă până când pieptul umed şi cald al dansatoarei s-a sprijinit de cel al lui Max.
– Fii drăguţă cu el – a şoptit Mecha la urechea femeii. E băiat bun de mahala… Şi dansează minunat.
A căutat Melina cu gesturi stângace şi o expresie buimacă buzele bărbatului, dar acesta s-a dat în lături enervat. Aruncase ţigara pe fereastră şi răspundea de aproape privirii Mechei, înceţoşată de contre-jour-ul verzui al lămpilor de gaz. Ea îl studia cu aparentă răceală tehnică, a observat. Cu o extremă curiozitate ce părea ştiinţifică. Între timp, dansatoarea descheiase haina şi vesta lui Max şi se ocupa de nasturii care ţineau bretelele şi cei care închideau betelia pantalonilor.
– Un băiat bun şi primejdios – a insistat Mecha, enigmatică.
Apăsa cu mâinile pe umerii Melinei, obligând-o să îngenuncheze în faţa lui şi să-şi apropie faţa de sexul lui. În acel moment s-a auzit în spatele femeilor glasul lui De Troeye:
– Nu mă lăsaţi pe dinafară, ce dracului.
De puţine ori văzuse Max atâta dispreţ ca cel ce făcuse să fulgere ochii Mechei înainte de a-şi întoarce capul spre soţul ei, privindu-l fără să-şi dezlipească buzele. Şi dar-ar Domnul, şi-a zis în grabă, ca niciodată să nu mă privească o femeie în felul acesta. La rândul lui, strângând din umeri şi resemnat la rolul de spectator, De Troeye şi-a umplut altă cupă de şampanie, a golit-o dintr-o înghiţitură, şi s-a apucat să desfacă un ravioli de cocaină. Mecha între timp s-a întors iar spre Max; şi în vreme ce dansatoarea, îngenuncheată şi docilă, ajungea la obiectul manevrei cu puţin sârg profesional – cel puţin avea o limbă umedă şi caldă, a apreciat Max obiectiv – , Mecha a lăsat să cadă ţigara pe covor şi şi-a apropiat buzele de cele ale bărbatului fără să ajungă să le atingă, iar pupilele ei păreau că prind culoarea verzuie a gazului. A rămas aşa un timp îndelungat, privindu-l nemişcată şi foarte de aproape, cu gâtul şi chipul profilate pe racursiul de semiîntuneric şi cu gura la mai puţin de un deget de cea a lui Max, pe când acesta îşi umplea simţurile cu suava fâlfâire a respiraţiei ei, apropierea de trupul zvelt şi delicat, aroma de haşiş, parfumul vag şi uşoara transpiraţie ce se împerecheau pe pielea femeii. A fost asta, şi nu neîndemânatica execuţie a Melinei, ceea ce i-a stârnit cu adevărat dorinţa; şi când carnea s-a întărit în sfârşit, încordată şi ieşind din haine, Mecha, care părea că pândeşte clipa, a dat-o la o parte brusc pe dansatoare şi s-a lipit cu violenţă lacomă de gura lui Max, târându-l spre divan în timp ce în spatele ei răsuna râsul bucuros al soţului.
Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie la Editura Polirom. Traducere de Dan Munteanu Colan. Pe coperta spaniolă, pe care o reproducem şi noi, e o fotografie a lui Grace Kelly, la Carlton Hotel din Cannes, în 1955, făcută de Edward Quinn, fotograful celebrităţilor de pe Coasta de Azur, în anii 50, dar şi al lui Picasso şi al altor artişti faimoşi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
