"Prima incercare stiintifica de a infatisa trecutul capitalei noastre este aceea a lui Dimitrie Berindei, aparuta in 1861, in Revista romana, sub titlul Bucurestii, studiu istoric (...). Aproape patru decenii dupa lucrarea lui Berindei, a aparut aceea, monumentala, a lui Gh. Ionescu-Gion. Istoria Bucurestilor; e contributia cea mai pretioasa din tot ce au dat predecesorii nostri asupra istoriei Capitalei. Cuprinde atata informatie de buna calitate, incat nu se poate sa nu te impresioneze. Desigur, din punctul de vedere al conceptiei generale si sub raportul documentar, indeosebi pentru partea de pana la 1500, cartea lui e astazi depasita. Pentru veacurile XVI-XVIII, insa, ea isi pastreaza in multe privinte valoarea. Un repros care i se poate face lui Gion este ca, desi scriind la finele secolului al XIX-lea si tiparindu-si cartea in 1899, s-a oprit cu cercetarile la 1800 - a lasat la o parte tocmai veacul in care Bucurestii au cunoscut o dezvoltare remarcabila".
Am citat din introducerea lui Constantin C. Giurescu la (a sa) Istorie a Bucurestilor. Un verdict cu greutate si cat se poate de legitim.
Niciodata nu am ajuns sa citesc integral, ca acum, Istoria lui Gion*. Am consultat-o doar de cateva ori in anii '80, cand inca mai speram ca voi incheia o enciclopedie a lumii lui Caragiale, umbland in special la capitolele privind comertul bucurestean, mahalalele, cele patru Poduri (al Calicilor, al Targului de Afara, al Mogosoaiei si Podul Serban Voda), moravurile si carmuirea capitalei, in toate afland bune detalii pentru trecutul cutarei institutii sau al cutarui personaj din opera si biografia lui Caragiale. Acum insa, eliberat de sicanarea bibliografica, m-am lasat in voia paginilor. in reprosul cu 1800, C. C. Giurescu are dreptate. Daca Gion si-ar fi adus istoria la zi, n-am mai fi avut lamentari precum cea de la p. 437: "Unii calatori (prin tarile Romane, n.n.) se mira pentru ce locuitorii, intr-o tara atat de daruita de Dumnezeu, sunt atat de saraci, iar altii, mai patrunzatori, constata ca numai vitrega aducatura a imprejurarilor a facut ca tarile romane sa stea pe loc si sa nu propaseasca neauzit de iute, multamita atator daruri de la Pronia cereasca".
Daca lectura amatorului de azi se poate lesne dispensa de multimea detaliilor strict istorice, ea se va infiora de succesiunile de incendii, cutremure, molime, cotropiri venetice devastatoare si sistematice la care a fost supusa aceasta capitala niciodata pe deplin inchegata, ori va jubila in fata unor intamplari niciodata inchipuite, precum minunea instalarii robinetelor in case. "O, iscusinta a omenirii", exclama atunci Zilot Romanul, citat la 427, "iata de fata, impotriva firii/ din sec perete apa izbucni"! Apropo de apa, este de citat amarnic-pitorescul tablou de la periodicele revarsari ale Dambovitei, "cari faceau pe tigani sa prinda peste din pivnitele caselor boieresti"...
Ales in 1889 membru corespondent al Academiei, redactor la Romanul lui C. A. Rosetti (1884-1891), format in spiritul lui Odobescu si Hasdeu, patriot si francofil cu accente grecofobe, pretuitor de literatura populara, C. I. Ionnescu-Gion (1857-1904) ajunge in 1891 secretar general la Ministerul cultelor si instructiunii publice, iar in 1892 vicepresedinte al Ateneului roman. imbina elegant gazetaria cu studiul istoric, picanteria fina de salon si preocuparile de psihomorala sociala (v. Portrete istorice, 1894) de unde si "prea marea lejeritate" care i s-a reprosat in folosirea instrumentarului stiintific. Ce-are-a face? Are dreptate cand spune ca Bucurestii au fost un paradis al alogeniei iute facatoare de bani, la fel de iute plasati aiurea? Are. Are dreptate cand spune ca Bucurestii starneau apriga invidie in "mult calicita Grecie, in saraca Albanie si nefericita Bulgarie"? Are. Are dreptate cand critica "zurbalacul", spiritul carcotas, nestatornicia si eterna zarva intru paguba a bucurestenilor"? Are. Are dreptate cand noteaza teribila "putere de asimilatiune" a romanului degrab arzator de etape? Are. Si atunci cum sa nu-ti placa "memoriul asupra comertului francez la Bucuresti" de acum doua veacuri si ceva, care cuprindea "obiectele care s-ar desface mai usor pe pietele romane: bijuteria de mica valoare, pendule, ceasornice, oglinzi, seminte de flori, carti franceze, hartie de scris, tapete, postavuri, flori artificiale, stampe, dulceturi, lichioruri, portelanuri ordinare, faianta, trasuri"?
Ca la aparitia clavirului in Bucuresti, la fine de secol XVIII, unii s-au precipitat sa dea cu toporul in bietele instrumente, in vreme ce "altii il fac lada pentru borcanele de dulceata", asta e alta poveste. La ce bun clavirul, s-ar zice, de vreme ce-i avem pe lautarii autohtoni si tuciurii, care "ciulesc urechile, isi pleaca instinctiv capul spre partea de unde vin sunetele, ochii li se insenineaza, narile tremura, isi trec limba peste buze ca si cum ar gusta sunetele...", in cuprinsul nostru de "placeri binecuvantate" unde pana si de murit se putea "muri cu entuziasm" (v. excesul de mercur din medicina babeasca, p. 643).
an sfarsit, marea intelepciune valabila astazi ca si alaltaieri: "Din Bucuresti a inceput acea politica de stavilire a dusmanilor prin dusmani, careia Romania ii datoreste viata de acum. Se rugau de rusi cand turcii deveneau prea amenintatori. Vor chema pe sultan in ajutor cand Ecaterina a II-a si succesorii sai, convinsi peste fire de slavonismul romanilor, vor deveni primejdiosi. Viena si nemtii nu vor fi uitati niciodata in combinatiunile lor..."
*) G.I. Ionnescu-Gion, Istoria Bucurescilor, 1899, editie anastatica, Editura Tehnopress, Iasi, 818 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
