In 1997, murea sculptorul Ion Vlasiu, una dintre cele mai stralucite personalitati ale artei plastice romanesti. Daca timpul i-ar mai fi daruit patru ani, ar fi implinit un secol de viata, varsta pe care autorul "Mastii geniului" a sperat intotdeauna sa o atinga. Debuteaza in acest numar confesiunile fiicei marelui artist, criticul si istoricul de arta Ioana Vlasiu, cu evocarea unei epoci de o extraordinara efervescenta artistica - anii '30 ai avangardei clujene si bucurestene. (Marcela Gheorghiu)
Primele amintiri legate de tatal meu sunt destul de vagi. Am copilarit la Sibiu, cu bunicii materni, Ana si Ioan Lupas, familia mea refugiindu-se din Cluj dupa cedarea Ardealului. Tata aparea si el din cand in cand si tulbura cumva viata linistita si organizata din casa lor. Mai ales cadourile pe care mi le aducea starneau tot felul de intamplari care nu erau intotdeauna pe placul bunicilor. Mi-a adus odata un iepuras. Sigur ca mi s-a parut cea mai grozava jucarie, dar jucaria asta a intors totul in casa cu susul in jos. Alta data a venit cu niste culori, cu care imediat am mazgalit peretii. Intr-un fel, primele amintiri despre tata sunt legate de aparitia unui personaj care iesea din comun. Nu am o imagine clara a prezentei lui. Imi aduc aminte doar ca sosirea sa intrerupea si tulbura intr-un fel curgerea obisnuita si programul destul de riguros al zilelor. Aparitia lui spargea rutina cotidiana, era un eveniment.
In ultimii ani, cand tatei incepuse sa-i fie mai greu de unul singur, petreceam mult timp impreuna, stateam de vorba in atelier sau mergeam la expozitii - intotdeauna a fost un vizitator asiduu si pasionat al acestora. In afara de lucrul in atelier, il interesa foarte mult si ce se intampla dincolo de zidurile spatiului sau de creatie. Constata ca tinerii din anii '60 si '70 devenisera la randul lor batrani, contestati de alti tineri. Il preocupa inlantuirea generatiilor, rupturile si continuitatile dintre ele. Port mai ales amintirea multelor conversatii pe care le-am avut in ultimii doi, trei ani de viata ai tatei, la Bistra pe valea Muresului, unde isi facuse o casa. Acolo se simtea extraordinar. Era un fel de refugiu din Bucurestiul in care nu se acomodase niciodata pe deplin. Statea la Bistra cateva luni pe an - pleca prin iunie si se mai intorcea in octombrie -, un program de viata pe care l-a respectat pana la sfarsit. Cred ca vitalitatea si longevitatea lui datoreaza ceva si verilor petrecute la Bistra, incepand din 1953 si pana in ultimul an de viata, 1997. Credea ca va trai o suta de ani, o adevarata varsta de sculptor, nu s-a indoit nici o clipa ca nu va apuca varsta asta. Avea la Bistra lemn si piatra pentru sculptura, ca si motive picturale oferite din plin de o natura destul de aspra si salbatica. Ii placea sa stea de vorba cu oamenii din sat, ii cunostea pe multi si le stia povestile de viata. In jurnalele lui apar multe dintre ele. La randul lor, bistrenii il adoptasera. Recunosc ca imi face placere cand ma duc acolo si vad cat de prezent continua sa fie in memoria lor. Dar, dincolo de "mondenitatile" Bistrei, era mult timp foarte singur si destul de rupt de lume. Ma miram de multe ori ca se simte bine intr-un loc atat izolat.
Un povestitor cu verva
Desi am stat mult de vorba impreuna despre tot felul de lucruri, abia acum imi trec prin minte anumite intrebari pe care as fi putut sa i le pun si nu am facut-o. Unele conversatii, foarte putine, mi le-am notat, dar nu am facut asta in mod sistematic, mi se parea ca am timp destul. Acum constat ca sunt multe lucruri pe care nu mai am de unde sa le aflu. Cei din generatia lui au disparut aproape toti. In cartile lui memorialistice apar diverse personaje cu pseudonim, pe unele nu le mai pot identifica. Avea multa verva, era un bun povestitor si nu obosea sa povesteasca, de fiecare data cu nuante in plus, aceleasi intamplari. Era si un fel de a-si exersa si pregati povestile pentru scris. Ma gandisem la un moment dat sa-l inregistrez pe furis, ca sa nu se piarda spontaneitatea acelor momente. Era insa prea complicat si nu am reusit, nu am fost destul de abila.
Cand eram studenta la Istoria artei, trebuie sa marturisesc ca nu eram foarte interesata de opera tatalui meu. La 20 de ani, ma interesa mai mult ceea ce faceau colegii mei. Multa vreme nu am avut nici o curiozitate pentru generatia de artisti din care facea el parte. A trebuit sa se scurga destui ani pentru a privi cu alti ochi, sper ca mai avizati acum, lucrarile tatalui meu si ale generatiei sale. Preocuparile mele ca istoric de arta axandu-se asupra perioadei interbelice, am inceput sa fiu interesata si sa inteleg mai bine si anii de debut, 1930-1940, ai tatalui meu.
Romanul unei formatii
Tata mi-a spus la un moment dat cu repros: "Tu nu mi-ai citit cartile serios". Era partial adevarat, dar ulterior am facut-o. Cartile lui reprezinta cel mai vast proiect autobiografic al unui artist plastic din cultura noastra. Cele trei volume pe care le-a publicat sub titlul "Drum spre oameni" au fost vazute de catre criticii literari ca un bildungsroman, ca roman al unei formatii. Cred ca, pe masura ce trece timpul, pe langa valoarea lor literara, cele trei carti capata si o valoare documentara pentru cei curiosi sa afle ceva despre boema artistica clujeana si timisoreana, despre statutul artistului si despre dificultatile unei cariere artistice in Romania aniilor '30.
In 1928 devine student la Scoala de Arte Frumoase din Cluj, debuteaza foarte curand, in 1932, iar pana in 1936 deschide, intr-un ritm frenetic, sapte expozitii, la Targu-Mures, Cluj si Bucuresti. Despre receptarea critica a acestor prime expozitii a scris Gheorghe Vida un studiu foarte documentat, acum cativa ani. Prietenii clujeni il sustin pe debutantul Vlasiu, se scrie destul de mult despre toate aceste expozitii. Primii prieteni sunt profesorii, si ei foarte tineri. Printre acestia, sculptorul Romul Ladea, cu care raporturile nu au fost simple, amandoi avand temperamente impulsive, pictorul Catul Bogdan, foarte diferit, un om de o discretie si o delicatete extraordinare, incapabil sa intre in conflict cu cineva, apoi colegii de facultate, in primul rand Miron Radu Paraschivescu, care avea sa paraseasca pictura pentru poezie si de care tata a fost apropiat mult timp. Miron era mai citit si l-a familiarizat pe tata cu poezia franceza. Tot de Miron se leaga debutul avangardist al lui Vlasiu. Au expus impreuna in 1933 la Bucuresti, la Libraria Hasefer, un loc care gazduia din cand in cand expozitii de un modernism mai radical. Era si un al treilea expozant, Ion Vitner, care a prezentat colaje de factura suprarealista.
Herald - avangarda clujeana
Prin M.R. Paraschivescu, i-a cunoscut la Bucuresti pe Geo Bogza si Sasa Pana. In aceeasi perioada, mai precis in 1932, impreuna cu un grup de artisti si intelectuali clujeni, a editat unica revista de avangarda clujeana (si unicul numar). Se numea Herald si au colaborat la ea cam toti cei cu care era prieten tata in perioada aceea. Intre ei, Eduard Pamfil - care va face o cariera de medic psihiatru si, in anii '70, va tine la Timisoara o serie de prelegeri pe tema confluentei artei si stiintei, prelegeri care au influentat la vremea aceea miscarea artistica timisoreana. In biografia tatalui meu, Eduard Pamfil a avut un rol important, ca prieten si cronicar de arta. Printre primele cronici care s-au scris despre Vlasiu, au fost si cele ale lui Pamfil. Era el insusi o natura artistica, avea intuitia valorii si se simtea solidar cu cei care incercau sa iasa din tiparele academice ale vremii.
Printre colaboratorii de la Herald se mai numarau Eduard Mezincescu - tot medic, sau poate inca student la Medicina atunci (a facut ulterior o cariera politica importanta) -, doua scriitoare interesante si nonconformiste, Olga Caba, anglista, autoarea unei carti de success la vremea ei, "Voiaj sentimental in Scotia", si Yvonne Rossignon, poeta, stabilita in Italia. Mai erau Grigore Popa, care facuse studii de filosofie (si apoi, in anii '50, a facut multi anii de inchisoare), N. Caranica, poet emigrat ulterior in Franta, si poetul Wolf Aichelburg, care nu a scapat nici el de inchisoare. Erau intelectuali si artisti foarte tineri, revoltati, dar si plini de speranta, ignorand destinele care ii asteptau. din Cluj
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
