Nascut in Romania, Alexander Hausvater a emigrat de foarte tanar in Israel si apoi in Canada. A studiat la Tel Aviv si la Londra. In Canada, a fost directorul mai multor teatre, profesor universitar, regizor si producator de spectacole radiofonice. Numeroase adaptari, dramatizari, piese si scenarii de film ii poarta semnatura. A montat spectacole in Israel, Olanda, Mexic, Irlanda, Anglia, Scotia, Canada, SUA, Romania.
- V-ati simtit vreodata atat de bine intr-o cultura sau intr-un spatiu incat sa fiti tentat sa ramaneti acolo definitiv?
- In toate. Mai ales in ultimii 20 de ani. Chiar daca eram patru saptamani intr-o sala intunecata, cu un grup de actori, simteam tara aceea. Am avut nesansa sa nu fiu asociat cu o singura tara.
- De ce nesansa?
- Am simtit intotdeauna o nostalgie pentru pamantul unde m-am nascut. Dar am fost ca vagabondul care rataceste prin lume povestind povesti, care credea ca fuge de undeva, dar voia, de fapt, sa se intoarca in locul unde a mirosit si a mangaiat pentru prima data. In casa parintilor mei se intalneau culturi diferite: familia mamei vorbea romaneste, familia tatalui, germana. Diversitatea, contrastele m-au atras din copilarie. Tot atunci am devenit constient de capacitatea mea de a scormoni aceasta diversitate. Corpul nostru, de pilda. El este carapacea tuturor formelor pe care le exprimam intr-o viata: atat bebelusul care am fost, cat si cadavrul care vom fi. Daca am ales sa iubesc o singura femeie, am refuzat un numar infinit de femei. Tot timpul am fost constient de acest infinit.
- In spectacolele dumneavoastra, exista o legatura intre culturi. Cum vedeti aceasta legatura in lumea in care traim?
- Ce fac pe scena e un rezultat al experientei mele de viata. In tarile prin care am umblat, am simtit diversitatea etnica si culturala ca facand parte din cotidian. Chiar era deranjant daca nu vedeam negru, galben, rosu si alb in acelasi loc. Fac parte dintr-o generatie nascuta la zece ani dupa cel de-al doilea razboi mondial, pastrand, oarecum, in subsidiar, calamitatile acestuia: nationalismul ridicat la rang de patriotism, filosofiile extreme care exprimau acelasi lucru: "Eu am dreptate, tu nu ai - si pentru ca nu ai, te voi elimina!". Se incerca reducerea la o singura culoare, o singura identitate, o singura gandire, o singura emotie. A nu ne accepta contradictiile si contrastele inseamna a nu accepta diversitatea. Mi-am dat seama ca trebuie sa pun aceste lucruri pe scena, pentru ca oamenii, oriunde ar fi, sa inteleaga ca facem parte dintr-o diversitate.
- Cand si unde ati simtit cel mai tare ca teatrul poate schimba mersul lucrurilor?
- In perioada mea de teatru experimental, in Canada. Eram foarte tineri si totul era o cercetare continua. Procesul nu se incheia. Aveam o companie de teatru a carei tinta era cercetarea de forme noi, prin prisma experientei personale. Situatiile erau duse la extrem, lucram in spatii inedite, pentru a urmari ce se intampla cu teatrul daca e scos din forma clasica a scenei italiene. Tot asa, cand am creat spectacolul ...au pus catuse florilor..., imediat dupa revolutie, Romania era intr-o vulnerabilitate totala. Oamenii se intrebau daca revolutia chiar s-a intamplat. Am reusit sa ating nervii privitorilor. La Dublin, am creat un spectacol cu un grup de analfabeti, care, nefiind actori, nu intelegeau jocul decat prin traire. A avut o putere teribila, deoarece spectacolul a fost privit nu ca unul de teatru, ci ca unul antropologic.
- Care credeti ca este misiunea spectacolelor dumneavoastra?
- Nu stiu daca misiune este cuvantul bun, dar ma gandesc tot timpul ca trebuie sa fac ceva care sa schimbe oamenii cu care lucrez. Teatrul inseamna transformare. Nu putem ajunge la aceasta transformare daca nu ne transformam noi. Cum se poate sa fi fost revolutie in Romania, daca tu, personal, nu ai facut revolutie?! Ti-ai realizat visele? Ti-ai schimbat existenta? Cuvantul revolutie nu arata doar o miscare politico-istorica, dar si o miscare a individului. In creatie, eu ii cer actorului sa intre intr-un dinamism ce provoaca schimbarea. Iar asta nu se poate realiza decat prin traire completa.
- Se poate discuta despre o posibila revolutie in teatrul romanesc?
- Istoria nu a ajutat un proces de revolutie in teatru. Imi amintesc de piesele pe care le-am vazut cand eram copil si apoi de cele de dupa revolutie. In teatrul romanesc lipseste procesul de cercetare, de cautare a formei, a continutului, intelegerea ca trebuie creata o generatie de autori care sa scrie despre tampeniile care se intampla astazi, actori care sa-si utilizeze potentialul prin joc, dar si prin dans, prin jonglerie s.a.m.d. Actorul, prin definitia lui, cerceteaza. Daca trebuie sa joace un rol de medic, il va studia la fata locului, la spital. Daca nu cerceteaza, ii va veni sa spuna "probabil e asta" si atunci generalizeaza. Si iar ne intoarcem la un teatru care generalizeaza, in loc sa prezinte povestea unica a unui personaj care, prin natura sa, este unic. Teatrul romanesc, din cauza istoriei, a comunismului, a sarit peste anii cercetarii, peste Grotowski si Brooke, peste Le Theatre panique s.a.m.d. Publicul roman nu a vazut o categorie intreaga de autori si de cercetari ca sa inteleaga de ce s-a ajuns, de pilda, la teatrul nonverbal; de ce, la un moment dat, textul nu mai era modalitatea numarul unu de comunicare.
- Cum simtiti ca prelucreaza actorii energia pe care o emiteti?
- Eu ii spun actorului: primeste energia mea, dar n-o lasa sa o distruga pe a ta; si indu-ti convingerea ca tot ce faci e pentru prima oara, folosind, astfel, energia inceputului de lucru. Daca nu anticipezi greutatea, poti da impresia ca ai doar cinci kilograme. Sa presupunem ca ii cer actorului sa parcurga o distanta intre punctele A si B - care, in mod real, masoara patru metri - ca si cum ar trece de pe un continent pe altul. El trebuie sa se consume in asa fel incat, parcurgand distanta, sa se transpuna intr-un cu totul alt spatiu si o cu totul alta stare. Realitatea obiectiva devine realitate subiectiva, iar energia este punctul conducator.
- Ce reuseste sa va dezamageasca la un actor?
- Frica. Sunt total derutat in fata unui actor care spune "Nu pot", care aduce in scena fricile sale de zi cu zi. Daca in viata ti-e frica de soareci, pe scena - nu! Una dintre minunile teatrului e ca poti vedea, in fata ta, personaje mitologice, care merg mai departe decat departe. Iar mitul exista numai daca il demistifici. Numai daca o demistifici pe Medeea poti sa mai crezi in ea. E o femeie ca toate celelalte. Isi iubeste copiii ca toate altele; omoara - nu ca toate altele, dar ca orice alta femeie in situatia ei. Nu mi-e rusine de actorul slab. Nu toata lumea e inteligenta, frumoasa, curajoasa. Actorul slab poate reprezenta un grup de oameni. Actorii extraordinari nu reprezinta pe nimeni, pentru ca nimeni nu poate sa fie ca ei. Cu rolurile lui Marlon Brando nu te poti identifica. El e el! Pe cand cineva mai slab, mai anonim, iti da aceasta posibilitate de identificare.
- E important pentru un regizor sa aiba o marca de identificare?
- Ca sa creezi constructii diferite, trebuie sa utilizezi aceleasi caramizi. Fiecare are marca lui, dar nu e un proces constient, pentru ca lucrurile nu sunt niciodata finite. Spectatorul face montajul final. Ceea ce vedem noi sunt actiuni care se desfasoara in spatele unor porti inchise. Cand spectatorul le deschide, actiunea deja a inceput. Cand le inchide, actiunea din spatele portilor continua. Nu ma gandesc la marca, ma gandesc sa utilizez mijloacele omului modern, care se misca diferit astazi.
Interviu realizat de Ciprian Marinescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
