Daca te incearca pardalnica de curiozitate si iei in mana cateva dintre volumele de debut in poezie ale ultimilor ani, vei descoperi cu surprindere ca tineretea nu-si mai gaseste alte subiecte decat moartea, disperarea, blazarea, alienarea. Debutul Mihaelei Artimon nu se inscrie nici el intre alte coordonate.
"Ascund un teribil secret:/ secretul mortii lui./ Atat de bine, incat/ nici eu nu-l mai cunosc,/ iar fata lui/ nu descompusa, ci tot mai transparenta,/ cu vinisoare aurii, nu o mai vad./ O moarte violenta, sfidand/ abia presimtita euthanasie a tuturor lucrurilor./ Nu pot privi decat cu coada ochiului inapoi,/ pe atunci credeam ca am tot timpul din lume, dar el se grabea..." (Moartea lui).
Poemele Mihaelei Artimon urmeaza un tipar constant: pleaca intotdeauna de la o afirmatie oarecum peremptorie, pentru ca apoi s-o disipeze in valuri de fum, s-o imbrace in faldurile inselatoare ale melancoliei. Aceasta melancolie a expresiei, eleganta cu care scriitoarea stie sa depaseasca "stampila" afirmativa, pentru a se scalda pudic in apele aluziei, eleganta cu care stie (e totusi un debut) sa ambaleze stangaciile fac din aceasta carte o promisiune.
Chiar atunci cand poemul ii e dedicat lui Iustin Panta, un "in memoriam", sortit din capul locului ori sa devina tributar modelului, ori sa cada in sterilitate plangacioasa, intervine o surprinzatoare creatoare de atmosfera: "Dar rareori il mai zaresc, aici,/ printre reproducerile si picturile naive ale vechiului corridor/ franciscan,/ un chip transparent si grabit./ Mi-l imaginez inca scriind pe peretii de aer/ despre obiecte si vise,/ despre noua lor deslusire. Inca nelinistit". Un februarie bacovian e, din pacate, subminat de stangacia finala ("Visa sau era moarta?"), un poem invelind conceptul in muzica e si el ciuntit de aluviuni comparative ("Cine mai are nevoie de ziua aceasta?/ Cine o cheama in orasul intunecat,/ cufundat in noroaie si ceata/ ca intr-un sange batran?"), doua versuri cuceritoare in Nevasta tanara a lui Sisif ("gleznele ei prea fragile urmarind/ un card de testoase verzi, transpirate...") sunt mici piese din puzzle-ul acestui volum (Premiul AXA la Concursul National de Poezie "Porni Luceafarul...", in 2003). Inegal ca valoare, totusi unitar sub aspect tematic, de ton si atmosfera.
Se intrevede deja desenul ascuns de covorul poemelor, o maniera proprie, un inceput de maturitate creatoare, care insa asteapta interventia anxiogena a autocenzurii. Poate ca versuri ca "de la o vreme nici moartea/ nu-mi mai spune nimic" vor disparea dintr-un ulterior volum, lasand locul pe de-a-ntregul aluziei, jocului melancolic, atmosferei creionate: "La capatul orasului te izbeste mirosul de mal -/ de data aceasta o alta plimbare/ ca un ritual de desperechere/ a sensurilor,/ un fel de moarte/ pe strazile cuprinse de molima,/ unde iti lepezi ultimul strat al memoriei/ pe malul putred, in argintarie -/ sa mori la Venetia ca intr-un colt uitat al Citerei" (Ultimul strat al memoriei).
Prezenta intoxicanta a mortii in aceste poeme sta la originea acelei tragedii anuntate in titlu: autoarea simte nevoia supralicitarii, ingroasa permanent trasaturile acestui portret funebru, devenind de multe ori prolixa. Atunci cand se fereste de acest pacat, vocea ei capata stridenta melancolica a clavirului bacovian, peste randurile ei ploua trist si adormitor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
