Deslusirea relatiilor dintre prezentul postcomunist si trecutul comunist a devenit o tema salcie, nu in ultimul rand pentru ca ceea ce putea fi un nou inceput - declaratia din parlament a presedintelui cu privire la caracterul criminal al regimului - s-a aliniat in coada plutonului. In numele suferintei, interesate de aceasta tema sunt victimele care au supravietuit si carora le raspund cu aroganta si nesimtire cei ce au fost atunci si sunt si acum in prim-planul vietii publice.
Pentru generatiile noi, comunismul este un capitol de istorie despre care nu inveti prea multe la scoala, iar ceea ce afli din afara scolii este atat de incalcit incat nici nu merita sa-ti bati capul. Adevarul despre acea perioada este mereu ocultat in special din cauza celor care nu pot desparti ideile de persoane, iar in absenta adevarului e foarte dificil de adoptat o atitudine, de orice fel ar fi ea.
Nici cercetarea istorica, nici literatura, nici teatrul nu vor putea limpezi ceea ce nu se straduiesc sa clarifice oamenii politici. Dar, pentru ca e mai comod, artei i se cere sa produca metafore si personaje sofisticate, sa se distanteze in mod explicit de tarele trecutului. In felul acesta au ajuns criticii literari sa se mire de ce nu exista “romanul comunismului” si cronicarii dramatici sa carteasca despre piesele privitoare la trecut: ba ca nu sunt destul de profunde, ba ca nu sunt suficient de cuprinzatoare. E mai lesne sa-i critici pe dramaturgi decat sa inisti pentru publicarea listelor celor care s-au facut vinovati de tortura si de crime. Asteptarile exagerate cu care este intampinata orice noua productie artistica referitoare la acele vremi devin o povara chiar pentru autorii lor: ei incearca sa produca o imagine completa a dictaturii, a mecanismelor si a consecintelor si vor sa ajunga la un coeficient de generalizare superior celui realizat de Raportul Tismaneanu.
Cred ca acesta este izvorul starii de nemultumire, vagi dar persistente, cu care ma gandesc la piesa Mihaelei Michailov Complexul Romania (montata la TNB de Alexandra Badea). Replicile piesei evoca deceniul opt al secolului trecut; Securitatea, element esential in desfasurarea conflictului si in orice discutie despre comunism, actioneaza asa cum o facea mai devreme, in anii 1950-60. Pentru generatia care a parcurs ambele perioade amestecul temporal e evident. Si n-ar fi fost nimic grav daca autoarea nu si-ar fi propus sa arate penuria din ultimii ani, rezultatele consecventului proces de imbecilizare prin invatamant, in special, si prin propaganda, in general, astfel incat dupa anihilarea oricarui nucleu de rezistenta (reala sau imaginara) oamenii nu mai aveau nevoie de represiune pentru a fi lasi.
Declansat prin Memorialul durerii, continuat prin colectiile de memorii, dar, din pacate, nefinalizat prin pedepsirea vinovatilor, procesul legal al represiunii s-a soldat cu cateva reabilitari, departe de a dovedi monstruozitatea unui aparat menit sa franga coloana vertebrala a unui popor. Pe amintirile acelei perioade se putea construi, dupa revolutie, o viata politica eliberata de fantomele trecutului. A prevalat dorinta de consens, iar ascunderea gunoiului sub pres a dat nastere imundului fluviu de calomnii si de compromiteri dirijate.
Pentru spectatorii tineri toate aceste lucruri au devenit indiferente. Ei au primit mostenire o societate dominata de scandaluri, unde lichelele care vorbesc tare inving. Complexul Romania, cel real, include si persoane care ar dori sa inteleaga inainte de a se pozitiona sau de a renunta, plecand in Canada, asa cum face personajul central din piesa premiata a Mihaelei Michailov. Ar trebui sa renuntam la utopia ca teatrul poate schimba lumea. Dar stim cu totii - sau macar cei ce-l iubim - ca teatrul poate explica lumea. Chiar spectacolul amintit e tulburator cand se refera la mecanismul vicios care determina supunerea, mica ticalosie, nu doar viata in minciuna, ci si gandirea in minciuna. Hamlet a capatat certitudinea vinovatiei adaugand cateva replici la o piesa existenta. Oare astazi scena, imbogatita cu atatea performante tehnice, dar intr-un deficit evident de constiinta istorica, nu poate imagina o piesa cu Uciderea lui Gonzago?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
