Lumea teatrala - la fel ca si lumea in general - este in acelasi timp foarte mare si teribil de mica. Destul de mare pentru ca in ea sa incapa, fara a se incomoda reciproc, bune si rele, frumoase si urate, si, totodata, suficient de mica pentru ca, dandu-si un pic de osteneala, "membrii" ei sa se intalneasca din intamplare unde, cum se zice, nici cu gandul nu gandesti. La fel ca si lumea larga, insa, lumea teatrala are cateva locuri sfinte, spatii predilecte de adunare si meditatie. Festivalul international de la Avignon este un asemenea loc.
Unul cum, de altminteri, nu se afla multe; poate doar festivalul de la Edinburgh sa rivalizeze, din punctul de vedere al faimei, cu el. Reuniunea frantuzeasca are insa, comparativ cu aceea britanica, avantajul topografiei: Avignonul este un oras (un orasel, de fapt) care nu exista, practic, in afara festivalului, desi e mandrul posesor al unui impozant Palat al Papilor - amintind vremurile cand capii Bisericii Catolice au parasit pentru un secol (al XIV-lea) Roma, mutandu-se pe malurile Ronului -, precum si al altor edificii notabile, printre care chiar si un teatru municipal. Cu toate acestea, orasul incepe cu adevarat sa traiasca abia in luna iulie, cand insa viata sa atinge punctul de fierbere. Si nu doar din cauza caldurii (anul acesta, termometrul s-a mentinut constant la 38 de grade - cel putin in saptamana cand am fost eu acolo). In afara festivalului "oficial", infiintat in 1947 de regizorul, actorul si animatorul Jean Vilar (1912-1971) si al carui "sediu" principal este Curtea de Onoare a Palatului Papilor, la Avignon se desfasoara, incepand de pe la mijlocul anilor 1960, si un festival neoficial, asa-numitul Avignon off, care aduna, in micile sali de spectacol raspandite prin oras sau de-a dreptul pe strazi, un numar incalculabil de reprezentatii, de trupe si de artisti veniti de pe intregul glob. Si, conform statisticilor, numarul lor sporeste de la an la an. Pe scurt, festivalul de la Avignon nu mai e o "manifestare", o "reuniune" sau ceva definibil in termeni de normalitate teatrala, ci, pur si simplu, un fenomen. Un fenomen artistic, in esenta, dar si un fenomen psihosocial si (am impresia) politic, in masura crescanda.
Pentru cea de-a 60-a aniversare a sa, Avignonul teatral oficial a pregatit, sub conducerea "bicefala" a lui Hortense Archambault si a lui Vincent Baudriller, directori din anul 2004, un program in care teatrului "pur" i-au facut concurenta spectacole de teatru-dans, de dans propriu-zis, de arte combinate etc. Explicatia sta (si) in prezenta printre selectioneri a dansatorului si coregrafului Josef Nadj, pe post de "artist asociat". Inventie a editiei 2004, aceasta demnitate provizorie (un an) urmareste, probabil, sa dea optiunii organizatorilor girul personalitatii unui artist (re)cunoscut si "verificat". (Personal, ma indoiesc ca e solutia ideala.) Oricum, pe parcursul saptamanii in care l-am frecventat (ultima), festivalul in oferea dans, muzica, expozitii, lecturi si dezbateri din belsug, dar teatru curat, prin comparatie, putin; si, ca sa zic asa, nu tocmai rasunator. Era inca prezent, ce-i drept, Peter Brook (cu Sizwe Banzi a murit a sud-africanului Athol Fugard, spectacol mai vechi) si mergea "in plin" premiera Barbarii de Maxim Gorki, in regia lui eric Lacascade, dar, in rest, clou-ul programului era celebrul Bartabas, cu al sau Theatre Zingaro - un fel de circ de inalta arta unde "actori" sunt caii, insotiti, uneori, de oameni (am vazut un spectacol al lor, pe muzica de Stravinski si Messiaen, in 2000, si recunosc ca am fost absolut fascinata). Desigur, auditoriile erau arhipline (site-ul festivalului raporteaza un indice general de ocupare a salilor de 88%), cozile la bilete se intindeau pana departe si totusi... Si totusi, o ciudata senzatie de dizolvare, de risipire m-a urmarit constant la reprezentatiile in. Incepand de la Sans retour (Fara intoarcere), un spectacol de dans semnat Francois Verret si inspirat din povestea Capitanului Achab si a obsedantei Balene Albe, un spectacol frumos ca imagine si "performant" ca interpretare coregrafica, dar plictisitor de la un punct incolo si complet gol de emotie, in care principalul rol expresiv le revenea unor uriase masini (scenice) de vant. Si continuand la Gens de Seoul (Oameni din Seul), in care, pe un text al japonezului Oriza Hirata vorbind despre relatiile nipono-coreene de la inceputul secolului trecut (de fapt, despre perenitatea si absurditatea intolerantei), regizorul francez Frederic Fisbach - desemnat de pe-acum "artist asociat" al editiei 2007 - a imaginat o mizanscena asiatico-simili-traditionalista, combinatie simpatica, altminteri, si eficienta pentru mentinerea interesului, dar cam "facuta" si, finalmente, superficiala. Senzatia s-a diminuat simtitor la Barbarii, unde Lacascade, citind "in actualitate" piesa gorkiana despre indolenta si inutilitatea intelectualilor dintr-un orasel de provincie, a izbutit, dincolo de solutii regizorale de efect menite sa evidentieze spatiul (Curtea de Onoare), o suita de "portrete" de acuta claritate psihologica si o densitate aproape palpabila a "atmosferei". Ea a revenit insa la reprezentatia finala a festivalului: ecrits de Jean Vilar (Scrierile lui Jean Vilar), o "mise en lecture" (un fel de dramatizare) infaptuita de Olivier Py si jucata, tot in Curtea de Onoare, de cativa actori, dintre care se impunea, in "rolul titular", Olivier Balazuc. Era, sub forma unui rezumat istorico-biografic, povestea lui Vilar si a festivalului - una si aceeasi vreme de aproape 25 de ani, o poveste despre pasiune, hotarare, fanatism, talent, incapatanare, suferinta, lupta, durere si, mai ales, deasupra a tot si toate, iubire. Iubire pentru teatru. Trei cuvinte in care si-a gasit explicatia acea senzatie ciudata care m-a urmarit, anul acesta, la Avignon.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
