Christophe Donner este o figura aparte a lumii literare franceze - un autor admirat si controversat deopotriva. Romanele sale, prin excelenta autofictionale, trateaza subiecte-tabu. Donner dispretuieste fictiunea in numele cautarii "Adevarului" si scrie despre sine si apropiatii sai. Lucrurile nu stau foarte diferit nici in romanul Un roi sans lendemain (Editions Bernard Grasset, 2007). De data aceasta, el isi inventeaza un dublu fictional, Henri Norden (anagrama evidenta), scriitor caruia i se cere sa redacteze scenariul unui film consacrat fiului lui Ludovic al XVI-lea si al Mariei Antoaneta. Pentru a nu relata despre Revolutia Franceza intr-un mod care sa aminteasca de orele de istorie de la scoala, Donner/Norden gaseste o abordare inedita: tema este tratata prin prisma vietii copilului Ludovic al XVII-lea si a destinului sau tragic. In fapt, nu copilul-martir il intereseaza pe scriitor, ci uciderea lui si tot ceea ce reprezinta ea: el vede in acest infanticid evenimentul esential si simbolic al Revolutiei Franceze, astfel ca incearca sa il descopere pe ucigasul copilului-rege, pe care il identifica in persoana lui Jacques-Rene Hebert, jurnalist, pamfletar, directorul lui Pere Duchesne, cel din cauza caruia au cazut nu putine capete. Romanul va aparea sub titlul Un rege fara viitor la Editura Historia, in traducerea Marinei Vazaca.
Lumea nu-si poate inchipui ce mahnire s-a abatut asupra Frantei in ziua de 8 iunie 1795. O mahnire cu atat mai dureroasa cu cat istoria ei este cenzurata de catre toate regimurile, Directoratul, Imperiul, nimeni nu vrea sa auda de ea. Doliul nu este permis decat odata cu venirea lui Ludovic al XVIII-lea, dar si atunci, este tulburat de sustinatorii tezei supravietuirii care seamana indoiala: oare a murit? Putem fi siguri?...
"Frumos copil care de pe pamant pleca./ In ai lui ochi albastri mahnire se citea,/ Ale lui bucle blonde pe chipu-i fluturau,/ Iara din cer fecioare, cantand ale lor canturi,/ Pe capul lui, cu ai martiriului tristi lauri/ Coroana inocentilor o impleteau." La saptesprezece ani, Victor Hugo stie ca va deveni cel mai mare scriitor al veacului, iar primul sau text este aceasta oda inchinata lui Ludovic al XVII-lea.
Patruzeci si cinci de ani mai tarziu, la inceputul Mizerabililor, in capitolul intitulat "Episcopul in prezenta unei lumini necunoscute", martiriul copilului de la Templu este descris ca principala crima infaptuita de Teroare. Subiect deja mentionat in Les Contemplations, unde Hugo vorbeste despre copilaria lui regalista: "Deoarece l-am plans - si inca-l plang, mai stii? -/ Pe bietul Ludovic, martir intre copii,/ Deoarece-am scancit a regilor marire/ Sa fiu eu tintuit in aceeasi prostire"
Nu raspunde, dar e clar ca omul acesta, crescut in cultul copilului de la Templu, vrea sa se elibereze de el. Dar oare nu tocmai din pricina lui il intereseaza copiii? Victor Hugo este scriitorul copilului, scriitorul copiilor. Sunt pretutindeni in opera lui, in centrul tuturor dramelor, articuleaza toate intrigile. Prin intermediul lor devine el scriitorul veacului. In acelasi timp, de-a lungul romanelor sale pline de copii, pentru el se pune problema de a-si risipi teroarea pe care i-a provocat-o aceasta crima, care continua sa-l "tintuiasca in prostire".
"Se ridica, domnilor, in toata slava lui cereasca, pentru a va cere un mormant." Pentru Ludovic al XVII-lea, Chateaubriand cere doar un singur lucru: un mormant, dar el nu scrie o oda inchinata lui Ludovic al XVII-lea. Victor Hugo o scrie, hohotind de plans, iar pentru literatura, asta e o revolutie: copilul care pana atunci era doar imagine sinonima cu bomboanele, colectie de miniaturi pentru deliciile serbarilor galante, devine o victima: un nefericit, un orfan. Pe urmele lui Victor Hugo, Eugene Sue, Hector Mallot, George Sand, Jules Valles, contesa de Segur, Alphonse Daudet, Jules Renard vor crea cu totii un intreg sir de copii pierduti, o legiune de umbre acuzatoare care impun nenorocirea drept singura glorie a copiilor acelui secol.
Martiriul copilului-rege a devenit cel al tuturor copiilor, iar daca Victor Hugo ii inventeaza atunci pe Gavroche si pe Cosette, este pentru a da o replica republicana lui Ludovic al XVII-lea. Cei doi copii emblematici ai secolului al XIX-lea francez nu sunt decat replicile republicane ale martirului regal. Proza impotriva rimelor. Cruzimea cuplului Thenardier replica la cea a cuplului Simon. Sotii Thenardier sunt niste Simon de dreapta.
Misiune indeplinita: la un secol dupa aparitia Mizerabililor, toti micutii francezi viseaza sa moara precum Gavroche, dar nu stiu absolut nimic despre Ludovic al XVII-lea.
Pentru Republica, Mizerabilii au actionat ca un fel de guma cu care a fost stearsa uciderea copilului regal. In acelasi timp, romanul restabileste prestigiul literaturii franceze. Pentru ca, in regicidul revolutionar, intolerabila este tocmai arma folosita: cuvintele. Un scriitor asasin este ceva de neinchipuit pentru progresisti. Ironic destin pentru aceasta carte care ridica doua personaje imaginare, Gavroche si Cosette, la rangul de figuri istorice reale, in vreme ce Ludovic al XVII-lea, personaj cat se poate de real, este practic sters din manuale.
Sunt oare manualele istorice incapabile de a da seama de mahnirea de care sufera Franta de la Revolutie incoace? Totusi, prin intermediul cultului acestei victime, francezii s-ar putea infrati, abstractie facand de clase, confesiuni si genuri literare.
Ca si cum ar fi cu neputinta a imagina atrocitatea sortii rezervate copilului, Ludovic al XVII-lea nu va fi niciodata considerat o figura istorica majora, si cu atat mai putin o jertfa fondatoare. Istoricii lasa pe seama romancierilor administrarea doliului.
Neluandu-l in seama pe copilul de la Templu, istoricii nu l-au vazut pe Hebert. Oare ii avantajeaza sa nu-l vada pe Hebert? Cu siguranta, isi spune Henri. Pentru ca daca ar deschide ochii, ar descoperi ceva insuportabil: uciderea copilului este infaptuita de un scriitor. Unul ca ei, la urma urmei. (...)
*
La cateva zile dupa moartea Delfinului, regele il convoaca pe abatele d'Avaux pentru a-l insarcina cu educatia ducelui de Normandia, noul delfin, pe atunci in varsta de patru ani:
"Aveti misiunea de a forma sufletul, mintea si corpul unui copil, ii scria regele. Invatati-l, odata cu Fenelon, ca principii iubitori de pace sunt singurii carora poporul le pastreaza o amintire pioasa. Vorbiti-i adeseori despre gloria stramosilor lui, dar vorbiti-i, si inca de timpuriu, despre principii care au protejat comertul, care au largit sfera artelor, in fine, despre regii de care au nevoie popoarele, si nu despre regi asa cum istoria se complace sa ni-i laude. Pana cand tanarul dumneavoastra elev va invata arta de a domni, proiectati asupra lui lumina adevarului a tot ceea ce ii poate aminti ca nu se afla deasupra oamenilor decat pentru a-i face fericiti."
Iata cum denunta Ludovic al XVI-lea zece veacuri de domnie capetiana.
Starile generale s-au constituit in Adunare nationala, Starea a treia a izbandit in lovitura de stat, regele a inteles ca nu mai este decat un monarh cu suspendare, un rege tranzitoriu. Cincisprezece ani de domnie, la urma urmei, nu e chiar asa de rau pentru un om care nu voia puterea. Dar acum, vrea sa daruiasca tarii un rege bun, cinstit, iubit de poporul sau. Si-l inchipuie pe ducele de Normandia peste zece ani, sanatos, plin de invatatura: fagaduinta vie a gloriei europene. Si americane, de ce nu? Razboiul s-a terminat, nu mai poate fi razboi cand esti prea puternic, prea bogat. Cand acest print frumos si inteligent se va casatori cu o printesa engleza, nu vom fi ajuns oare la pacea universala?
Ludovic cel slab, Ludovic cel urat care merge leganat, sacrificandu-si onoarea si domnia, Ludovic cel incornorat pregateste singura adevarata victorie a Bourbonilor. Si fara nici o picatura de sange.
Lacrimile de doliu dupa fiul lui infirm se amesteca cu gustul promitator al acestui proiect urias. Si toate acestea, doar prin puterea bunatatii sale, prin maretia devotamentului sau si prin priceperea abatelui d'Avaux. Regele simte cum urca in el un soi de fanatism, de sfintenie. Se roaga ca lumea care se va prabusi sub el odata cu aceste Stari generale sa fie pentru fiul lui o gramada de vesele ruine, pe care sa nu trebuiasca decat sa le escaladeze.
La sfarsitul lui iulie 1789, pe cand se stie pierdut, ceea ce il farmeca este faptul de a-l inalta pe viitorul Ludovic al XVII-lea mai presus de toti regii dinastiei.
*
Multimea soseste de la Paris, nu incendiaza castelul asa cum face in toata Franta, ci se inversuneaza asupra parcului. Este distrus satul reginei.
A doua zi, ducele de Normandia trece prin locul pustiit. Nu plange, pentru ca toata lumea se uita la el, dar pretinde sa se gaseasca oua pentru omleta reginei-mama. Cu doua saptamani in urma, s-ar fi spus ca asta e un moft, dar acum, pentru ca el este Delfinul, toti se agita cu seriozitate. Te simti in siguranta atunci cand ai de cine sa asculti, chiar daca e un copil de patru ani. Cu atat mai mult daca e un copil de patru ani. De la inaltimea majestatii sale, ducele de Normandia observa agitatia servitoarelor si a pajilor sai.
S-au gasit oua, lapte, zmeura. Ducele de Normandia ii cere lui Pauline sa-l ajute sa refaca gradina calcata in picioare de cei rai. Ducesa de Tourzel ii aminteste ca trebuie sa se duca la lectii.
- Si daca nu vreau?
- Va voi lua de brat, Monseniore, si va voi duce cu forta pana la birouasul vostru.
- Voi tipa! Voi fi auzit de pe terasa. Si ce va spune mama?
- Ca va purtati ca un copil rau. Va va trimite la culcare.
Ducele de Normandia incepe sa urle, e doar de dragul jocului, dar se lasa in voia lui si iata-l ca plange de-adevaratelea. Asistenta e stupefiata, Pauline se teme de indrazneala mamei ei. Doamna de Tourzel nu cedeaza.
Soseste regina. Copilul se arunca inspre ea:
- Mama! Stii pe cine mi-ai dat ca guvernanta? Pe Doamna Severa. N-o vreau.
Si se intoarce catre abatele d'Avaux:
- Merg la lectie.
A doua zi, Maria-Antoaneta scrie un raport destinat doamnei de Tourzel, pe care tocmai a numit-o guvernanta a Delfinului in locul ducesei de Polignac, care a fugit in strainatate:
"Fiul meu are patru ani patru luni fara doua zile. E la fel cu toti copiii puternici si sanatosi: foarte aiurit, foarte nestatornic si violent la manie, dar e un copil bun, bland si chiar iubitor atunci cand zapaceala nu e mai tare decat el. Are un orgoliu nemasurat care, daca va fi bine orientat, ar putea la un moment dat sa-i fie de folos. Isi tine cu mare fidelitate promisiunile, dar e foarte indiscret, repeta cu usurinta ce aude si uneori, fara sa vrea sa minta, mai pune de la el ceea ce si-a inchipuit ca vede, acesta e cel mai mare defect al lui, care trebuie negresit indreptat. Abatele d'Avaux poate ca este bun sa-l invete literele pe fiul meu, nu are totusi nici tonul, nici ceea ce ar trebui... in ultimele zece zile am avut dovezi ale ingratitudinii acestui abate, care mi-au displacut peste masura."
Incredintandu-i aceasta scrisoare ducesei de Tourzel, Maria-Antoaneta declara: "Pun in paza virtutii ceea ce incredintasem prieteniei". Minunata fraza pe care o regasim in toate cartile de istorie, dar nu si in memoriile ducesei de Tourzel, prima, totusi, care ar fi trebuit sa si-o aminteasca.
Alaturand relatarile din epoca, scrise de contemporani care traiau totusi cu totii laolalta la Versailles, intalnesti multe contradictii, multa neatentie, exagerari. Imposibil sa-ti faci o idee precisa. Ghicesti o anumita atmosfera si, mai mult, scriitura fixeaza personajele: "Pun in paza virtutii ceea ce incredintasem prieteniei". Cine vorbeste asa?
Sigur este insa ca palatul se depopuleaza. Chiar si contele d'Artois a plecat. Cand multimea de la Paris ajunge la Versailles, pe 17 iulie, contele de Proventa vrea sa ordone sa se traga cu tunul. Si nu e singurul. Nimeni, la castel, nu intelege de ce regele accepta sa se duca la Paris, cum de poate sa se supuna acelei mase de zdrentarosi care racnesc cu rautate. Daca nobilii pleaca, nu e pentru ca le-ar fi teama de Revolutie, ci pentru ca nu mai au deloc incredere ca Ludovic al XVI-lea i-ar putea apara. De altfel, regele nici nu-i retine.
Emigrantii lasa in urma lor un palat unde viata se desfasoara cu incetinitorul, anemiat. Cei care raman, mai mult de nevoie decat din convingere, traiesc intr-un fel de suspendare. Sunt prizonieri ai caldurii, sunt paralizati de asteptare. E cald, e umed, te sufoci.
Maria-Antoaneta recunoaste palatul in care a sosit in urma cu nouasprezece ani: lumea sopteste pe coridoare, se teme de spioni, parca fiecare ar fi spion, ultima moda este cerneala simpatica, toti scriu mult celor plecati, dar fiecare isi scrie si siesi pentru a intelege ce anume se petrece. Fiecare scrie ca si cum s-ar ciupi, ca sa creada si ca sa lase istoriei fraze definitive. Dupa doua sute de ani, ne gasim in fata unor relatari imposibil de inghitit.
Adevarul si minciuna tintesc acelasi scop, spune Paul Valery.
Atunci cand Hebert isi tipareste Calatoria lui taica Duchesne la Versailles, el se afla in minciuna, in exagerare, dar are acelasi scop ca si Gouverneur Morris sau Chateaubriand. Sa surprinda realitatea.
In timpul verii lui 1789, Hebert continua sa furnizeze texte teatrului de marionete, dar ziarul inca nu si l-a lansat. Mai peste tot exista cate un taica Duchesne. Pentru Hebert, nu e perioada cea mai fericita. (...)
*
- Va intereseaza o carte despre Ludovic al XVII-lea?
- Mai vreau niste detalii.
Henri incepuse sa stapaneasca subiectul dupa atatea luni de cercetari si analize. Asa ca mergea de la sine, iar in timp ce povestea a remarcat o fotografie cu doi copii, inramata si pusa pe consola. Copiii editorului meu, si-a zis el gandindu-se cat de incarcata era consola de carti, cum cartile luau cu asalt fotografia in mod ingrijorator. Copiii asaltati de carti, si-a spus Henri continuand sa-si debiteze balivernele despre Hebert. Cartile devorandu-i pe copii. Ne aflam oare in casa capcaunului, oare toate editurile sunt falanstere de devoratori de copii?
Henri nu reusea sa-si mai ia ochii de la fotografie.
Editorul incepu sa se intrebe ce se intampla cu acea fotografie. S-a intors ca sa verifice daca mai era acolo, intacta, ca si cum Henri ar fi putut s-o spulbere cu ochii lui albastri. Ei nu, sigur ca fotografia copiilor nu se miscase. Henri nu era un mediu, ar fi stiut el asa ceva, sunt lucruri pe care scriitorii le spun imediat editorilor lor.
Sigur, intotdeauna se temuse putin de Henri, dar de cand preluase conducerea acestei edituri, se temea de toti scriitorii care publicau.
- Ati semnat ceva cu producatoarea asta?
- Nimic.
- Sigur?
- Nu am semnat nimic.
- Si ati lucrat tot timpul asta fara contract?
- Acum vreau sa scriu o carte.
- Un roman?
- Nu stiu.
- Un roman ar fi mai bine. Dar un roman adevarat. Nu un roman cu mai multe romane in el, intelegeti ce vreau sa spun. Un roman simplu.
- As vrea sa arat in ce masura ne aflam inca sub jugul minciunii pe care istoricii si-au pasat-o unii altora, din generatie in generatie, i-a spus Henri.
Privirea lui se deplasa neincetat de la fotografia copiilor la chipul editorului sau, care era istoric de formatie, Henri stia acest lucru, omul se scaldase practic intotdeauna in istorie, care pentru el reprezenta o traditie de familie, de vreme ce tatal lui scrisese carti despre Revolutie, la fel si unchiul lui, care devenise chiar editor de carti de istorie creand curente, scoli si, de ce sa n-o spunem, o revolutie in interiorul istoriei Revolutiei. O dinastie de istorici, unii mai seriosi decat ceilalti, isi spunea Henri inchipuindu-si-l pe editorul lui, copil, in mai 1968 de pilda, cautand in cartile lor explicatia acestei revolutii neprevazute, in timp ce el, Henri, cu o basma de cowboy legata la gura, reconstituia din ramasitele jocului Circuit 24 baricada de pe rue Soufflot.
- Pentru ca Revolutia este triumful nebuniei. Numai istoricii seriosi se gandesc la ea ca la o chestiune serioasa. Izbucnirile de manie ale lui taica Duchesne nu se bazeaza pe nici o strategie determinata, Hebert este mai intai scriitor. La el, scrisul precede gandirea. De altfel, nu exista nici un fel de gandire, ci doar hohote de ras. Jubilare. Proiectul lui Hebert avanseaza prin jocuri de cuvinte, cum ai da cu zarul la un joc de Nu-te-supara-frate: tot ce e caraghios il apropie de crima.
Editorul se intreba cati bani ii va cere Henri, si mai ales cat era el dispus sa mizeze pe aceasta carte, acest roman care nu va fi un roman istoric, in orice caz nu in sensul obisnuit al cuvantului. Nici o sansa. Se va gasi in fata unei carti dintre cele pe care Henri le scrisese intotdeauna, una dintre acele masinarii moderne in care trecutul, prezentul, istoria si anecdota, scriitura cinematografica, teatrala, fictiunea si realitatea, adevarurile si minciunile tind spre acelasi scop.
- Presupun ca aveti nevoie de bani, i-a spus el.
- Va rog nu incepeti asa, draga prietene. Nu ?am nevoie de bani?. Dumneavoastra aveti o dorinta nebuna de a edita aceasta carte. Si, in numele tuturor cartilor mele pe care le-ati publicat deja, in pierdere, dar sa zicem ca din recunostinta, vin sa va propun o afacere superba: sa facem un contract care va va face fericitul editor al acestei lucrari care deja va pasioneaza, inainte s-o fi citit. Un contract insotit de un cec, cum se obisnuieste.
- Cat?
*
In noaptea de 4 august 1789, adunarea celor trei ordine aboleste privilegiile si decreteaza unicitatea poporului Frantei. Cea mai fabuloasa chermeza egalitara a tuturor timpurilor, cea in care oamenii se nasc si raman egali in drepturi. Ducii si episcopii, taranii si cizmarii nu mai sunt altceva decat cetateni, indivizi ai unei cetati. Numai ca iata, aceasta cetate este inexistenta, nu are nici structura, nici legi, nici un fel de realitate si, pana cand va fi construita, Franta nemaifiind nici regat in adevaratul sens al cuvantului, dar nici republica, ci un soi de entitate primitiva populata cu "buni" salbatici, lumea se scalda in fericirea egalitara.
Starea a treia, cu existenta ei de sase luni, nu are nici o istorie, nici un fel de consistenta. Legitimitatea ei se bazeaza pe un talmes-balmes de revendicari, caiete de doleante, care aduna laolalta toate formele de delir culese de prin cele patru colturi ale tarii, utopii insufletite de bucuria de a scrie a unui popor abia iesit, plin de uimire, din starea de analfabetism. Fata de aceasta situatie, nobilimea si clerul induiosati, fascinati, vor sa impartaseasca euforia acestei libertati, vor o bogatie care sa-i cuprinda pe toti, vor tineretea. Conti si abati se imbratiseaza cu poporul de rand, iar molima se raspandeste.
Rodul acestei nopti a nebunilor de nesomn este Declaratia drepturilor omului. Se vorbeste atunci despre om scris cu majuscula, mai presus de toate, un om care nu se mai teme de nimeni, nici de Dumnezeu, nici de Cezar. Sunt decretate principii care sterg cele zece porunci, deoarece chiar daca forma acestora din urma serveste drept sursa de inspiratie, fondul reprezinta exact contrariul lor: decalogul este o serie de interdictii, intemeiaza morala pe baza unor restrictii, a unor bariere puse in calea instinctelor. Zece metereze pentru a-l apara pe om de el insusi. Drepturile omului autorizeaza, distribuie avantaje, subminand astfel tot ceea ce a construit religia, instituie acea fericire primitiva pe care lumea o numeste, pentru a-i da aparente de modernitate, Revolutia. Or, nimic nu este mai putin modern decat haosul.
Drepturile omului sunt o declaratie de razboi facuta religiei. Vestesc o societate imposibila, egalitara, un infern in care indivizii se nasc si raman egali in drepturi, dar unde nu e vorba niciodata despre indatoriri, niciodata de interdictii. De aceea, constitutiile pe care revolutionarii vor incerca sa le alcatuiasca apoi vor avea cu toatele, drept scop, atenuarea efectelor devastatoare ale acestei declaratii. Legile Constituantei, ale Conventiei si ale Directoratului se vor stradui neincetat sa picure macar putina inegalitate, adica putina viata, in sistemul constrangator al drepturilor omului. Abatele Siey?s, acum la Panteon, parintele acelei funeste Declaratii, scria cu cincisprezece zile inaintea noptii de 4 august: "Scopul omului este bunastarea". Sieyes apostatul, antihristul perfect! Nu l-au invatat oare iezuitii ca tocmai cautarea bunastarii ii face pe oameni rai, invidiosi, razboinici si distrugatori? Nu. Sieyes il exclude pe Dumnezeu din proiectul lui de Constitutie, prin aceasta se deosebeste el de declaratia americana. Uitarea lui Dumnezeu este pricina multor nenorociri. Exclus din principiul guvernarii oamenilor, Dumnezeu nu mai are valoare universala, in consecinta nu mai reprezinta nimic, iar creaturile sale nu mai sunt nici ele nimic, pot disparea, iar pentru a proceda in consecinta, unele ar trebui chiar eliminate, preotii, regii, pana la cel mai slab dintre ei, cel mai nevinovat, copilul-rege.
Din volumul in pregatire la Editura Historia. Selectie si traducere de Marina Vazaca
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
