Un univers balcanic: Bucureştii

2 sep 2010 Autor: Majuru Adrian Aurel

Este foarte tentantă ideea unor Bucureştiuri etnice, fiecare cu structura sa afectivă, profesională, confesională, psiho-patologică. A unor Bucureştiuri etnice asemenea unor cercuri concentrice, sisteme de culturi, comportamente, obiceiuri, tradiţii, cutume - mecanism care polarizează un întreg corpus urban.
Aceste lumi, aparent separate şi izolate prin diversitatea lor lăuntrică în comparaţie cu autohtonii, au devenit elemente care s-au coagulat în eşafodajul social local. Au adus un surplus de vitalitate, dinamizând segmente sociale aparent periferice, împingându-le treptat către ierarhii sociale, precum bejenarul apatrid devenit funcţionar sau nobil prin calităţile sale specifice: războinic, negustor, diplomat etc.
Deplasarea către nordul Dunării a interesului imediat de supravieţuire a populaţiilor balcanice a transformat Bucureştiul într-un univers miniatural, imposibil de creat în imperiul sud-dunărean. Astfel, pe fondul dispariţiei statelor balcanice libere în decursul secolelor XIII-XV, procesul "declanşează valuri de refugiaţi din această zonă, în speranţa de a-şi păstra identitatea religioasă, principala formă de identitate colectivă în Evul Mediu, iar, uneori, chiar să-şi salveze viaţa. Şi-au găsit locul, fireşte, pe moşii, în târguri ori în Capitală, în anturajul boierilor sau chiar al domnitorului - de la viteazul Baba Novac la micul orfan din Sviştov, Anton Pann. Aşa soseşte în Valahia, în timpul Viteazului, într-un moment de retrezire a speranţei popoarelor din Balcani, un numeros grup de albanezi."
Demersul nostru nu doreşte a completa impresionanta informaţie edită despre spaţiul balcanic ci doar să descrie o imagine de ansamblu din care se va desprinde apoi un segment al acesteia: Bucureştiul albanez.
Au existat fluxuri succesive de emigrare nord-dunăreană, dinspre Peninsula Balcanică, pe mai multe paliere socio-profesionale simultan: simpli plugari, liber-profesionişti, negustori, cărturari, clerici. Cu veacul al XV-lea final, "se constată un fenomen caracteristic pentru această epocă în sud-estul european: intelectualitatea creştină ortodoxă emigrează spre nord, fugind de furia distrugătoare a invaziei militare otomane. Am spus intelectualitatea creştină, pentru că în aceste veacuri intelectualitatea sud-estului european este compusă aproape în exclusivitate din clerici, activitatea intelectuală e organizată mai ales în instituţiile creştine, iar intelectualitatea din administraţia statală e în majoritate tot de formaţie teologică. În aceste veacuri emigrează spre România preoţi, călugări copişti, traducători din spaţiul teologic, adică intelectualitatea tradiţională a sud-estului european." Această emigraţie va căpăta o nouă configuraţie socio-profesională la final de veac XVIII, când se discută de o "emigrare a intelectualilor de tip nou-modern, intelectualitatea în formare. (…) Emigraţia intelectuală din aceste veacuri este exponenta noului, a noilor valori culturale, a unei noi structuri intelectuale, a unor noi instituţii culturale; spre deosebire de cea din secolul XV, ea este aproape în exclusivitate laică."
În veacurile XV şi XVI, negustorii şi comercianţii balcanici stabiliţi deja în Ţările Române jucau "un rol de seamă în organizarea comerţului oriental şi în cel de tranzit spre Europa Centrală. Noile idei vehiculate de aceşti negustori, care aveau funcţii politice nu numai la Poartă, dar şi în diplomaţia occidentală, produc schimbări mari în viaţa economico-politică, socială şi culturală a lumii răsăritene." Pe de altă parte, în aceeaşi perioadă, au intrat în rândurile boierimii române "reprezentanţi ai familiilor de arhonţi greci", sosiţi în general odată cu urcarea pe tron a domnilor pribegi precum Mircea Ciobanul, Radu Mihnea etc.
Mai mult, cu veacul al XVIII-lea, în timpul regimului fanariot, balcanicii cunosc o integrare fără precedent în societatea moldo-valahă. Valurile de tinere generaţii greceşti care au venit în ţările române, erau impulsionate "fie de stabilirea părinţilor sau a unor rude" aici, "fie de dorinţa imperioasă de a urma cursurile Academiilor Domneşti, în care faima unui Neofit Cavsacalivitis, Lambros Photiades sau Vardalach îi atrăgea pe tinerii balcanici, mai ales greci sau bulgari, din cele mai îndepărtate regiuni ale Peninsulei."
Fluxul de populaţie balcanică a fost constant până la mijlocul secolului al XIX-lea. Sute de ani, în Principate, "către capitalele lor s-au îndreptat fugarii bulgari (ei se vor numi cel mai des sârbi ori schei şi sunt ortodocşi ori catolici), (…) Sosesc arnăuţii, albanezi dârji, paznici şi portari de încredere. Iar bucureştenii îi primesc cu bucurie. (…) S-au stabilit mulţi negustori şi meseriaşi greci, armeni, bulgari, evrei dar şi turci, precum şi un număr foarte mare de ţărani. (…) Domnitorii, boierii au nevoie de orice nou venit, de mână de lucru, de negustori, grădinari, de meseriaşi, de vizitii, hangii, spiţeri, aşa cum în secolul al XIX-lea va fi nevoie de pictori, fotografi, muzicanţi, tipografi, ingineri, medici. Nu se poate închipui modernizarea, occidentalizarea societăţii româneşti fără ei."
Aflaţi la întretăierea principalelor drumuri comerciale care legau sud-estul european de centrul continentului, apropierea de lumea otomană - uriaşă piaţă de desfacere urmată de aceea reprezentată de Rusia -, Bucureştii au absorbit elementele de civilizaţie din toate aceste spaţii de cultură. Lumea bucureşteană era deosebit de pestriţă între veacurile XVIII şi XIX. Această diversificare socială şi etnică se întâlnea chiar şi la nivelul mahalalelor. Raoul Perrin descrie acest mozaic uman de pe străzile negustoreşti ca fiind "uneori interesant, alteori dezgustător din pricina sărăciei şi a murdăriei. Sânt de toate neamurile: valahi, moldoveni, turci, rumelieni, bulgari, sârbi, bosniaci, greci, armeni, ruşi, oameni veniţi din Crimeea, Basarabia, Transilvania, unguri, italieni, germani şi, mai ales, evrei." De Giers va întâlni în Bucureşti "toate neamurile din Occident şi Orient, în veştmintele cele mai pestriţe", fiind uluit de "varietatea costumelor."
Adesea, valurile de imigranţi balcanici erau atât de consistente, încât se produceau "multe abateri de la cele mai elementare norme morale, din cauza nenumăraţilor aventurieri veniţi din sudul Dunării". În consecinţă, domnia a trebuit să ia măsuri pentru "a evita alunecarea pe povârnişul unei totale anarhii morale", cum s-a întâmplat între 1790-1795.
Prin aportul substanţial al balcanicilor sosiţi timp de trei-patru sute de ani în valuri succesive, Bucureştii deveniseră unul din marile centre urbane din zona Balcanilor, având, cel puţin pentru secolul al XVIII-lea, trăsăturile unui oraş oriental. Elitele moderne ale spaţiului balcanic au fermentat propriile lor ideologii şi proiecţii imaginare în spaţiul moldo-valah, Bucureştii şi Iaşii fiind principalele foruri culturale în acest vast proces. Mai mult, Bucureştii devin, pe final de veac XVIII, un spaţiu al interferenţelor culturale prin conexiunile directe dintre spaţiul balcanic şi central-european. Componenta culturală sud-dunăreană a Bucureştilor a predominat până dincolo de mijlocul veacului al XIX-lea, când pătrund tot mai multe şi variate elemente socio-profesionale central-europene şi occidentale. În aproape 50 de ani, "pătura socială a meşteşugarilor şi negustorilor de stil oriental din epoca precedentă se dizolvă: o parte din Greci, Sârbi, Bulgari, Albanezi, se repatriază, câştigând un rol de seamă în ţările lor de origină, devenite între timp independente; o altă parte din ei se asimilează Românilor şi constituie împreună cu aceştia pătura conducătoare politică şi funcţionărimea noului stat român." Locul lor va fi luat de "valul gros" al imigranţilor din Asutria, Rusia, Germania, Franţa şi Italia.
După greci - care erau cei mai numeroşi, cei mai activi şi cei mai ambiţioşi în perioada premodernă a Bucuretilor -, o componentă balcanică consistentă în Bucureşti au format-o bulgarii. Emigraţia bulgară a cunoscut câteva valuri care au părăsit în grup teritoriile bulgare, cu o permanentă emigraţie individuală între valuri. În ceea ce îi priveşte pe intelectualii bulgari, aceştia au emigrat "absolut individual, cu motivaţie personală de la caz la caz; cazurile personale sunt numeroase, atât de numeroase pe tot parcursul secolului al XIX-lea până la 1877, încât în final, ele dau în România o comunitate intelectuală de emigraţie, cu conştiinţa de colectivitate". Mai mult, elitele intelectuale bulgare emigrează în Moldo-Valahia "nu numai din Bulgaria, ci din toate colţurile Europei, din Rusia, din Austria, din Serbia, din Grecia, de la Istanbul, din Germania, din Cehia".
În Bucureşti, majoritatea bulgarilor s-au aşezat în centrul oraşului, pe străzile comerciale şi meşteşugăreşti. Perimetrul cel mai cunoscut este cel cuprins între Lipscani, Curtea Veche, Hanul lui Manuc, Gabroveni, Cavafi, Sfântul Gheorghe, Colţei, Călăraşi, Mântuleasa, Traian, Calea Moşilor până spre Târgul de Afară.
Aromânii, negustori, meseriaşi şi cărăuşi, afluează spre Bucureşti pe măsură ce habitatul lor se restrânge în Imperiul Otoman în urma confruntărilor dintre turci şi greci pe de o parte, bulgari pe de alta. De cele mai multe ori sunt echivalaţi cu grecii, regăsindu-se alături de aceştia în primele statistici moderne, iar mai apoi ca macedoneni. Deşi greaca era limba lor de cultură, ei vorbeau un dialect al limbii române şi locuiau pe spaţii mari în Tesalia, Epir şi Macedonia. Ei sunt cei care în veacul al XVIII-lea dominau - împreună cu confraţii lor albanezi - o impresionantă reţea de neguţătorii care legau Italia, Balcanii şi Moldo-Valahia. Este vorba de "jupân Pano Pepano" al cărui cărui fief se afla la Veneţia.
Din spaţiul vest-balcanic, multe elemente sud-slave: sârbi, croaţi sau bosniaci, au intrat în corpurile seimenilor şi ulterior ale arnăuţilor, aşadar, soldaţi lefegii. Pe lângă aceasta, îndeosebi dintre sârbi, mulţi s-au ocupat cu variate meşteşuguri şi negoţuri, întemeind numeroase localităţi în jurul Bucureştilor şi chiar o mahala care le-a purtat numele.
Din spaţiul balcanic, au sosit şi grupuri de armeni care, în Bucureşti, au reprezentat "o comunitate importantă ca număr şi forţă economică. Emigraţia armenească în Bucureşti a avut două direcţii de penetrare: una dinspre spaţiul otoman asiatic şi al oraşelor balcanice şi cealaltă dinspre Podolia şi oraşele moldovene".
Din populaţia totală a Bucureştiului premodern, sud-dunărenii au format un segment numeros şi variat socio-profesional; în jur de 30-40% din populaţia oraşului (împreună cu flotanţii).
La final de veac XVIII, în 1795, "Bucureştii, cu o populaţie de 70.000 de locuitori, numărau 1.795 de străini (central-europeni). Populaţiile balcanice nu aveau statutul "suditului" adică de supus străin (al unei puteri europene). Aceasta deoarece ei erau supuşi otomani precum erau şi românii. Numărul lor este asimilat cu cel al localnicilor, Ţările Române, în ciuda statutului lor de relativă autonomie, fiind percepute ca făcând partea din spaţiul otoman.
În Bucureşti, în afară de vechea Mahala a Sârbilor, au fost aşezaţi numeroşi pribegi balcanici între 1778-1810, 1793, 1806, 1828. În cartierul Dudeşti-Cioplea în 1806 şi 1828 - la acea vreme de început de veac XIX era un sat aflat la mare distanţă de Bucureşti; la fel în vechile sate Giuleşti şi Giuleşti-Sârbi, 1789 şi 1828, absorbite în mai puţin de o sută de ani de oraş; în actualul cartier Militari în 1806; în satul Roşu în 1806; în localităţile Băneasa, Tunari, Cernica, Fundeni în 1806.
La început de veac XIX, în structura etnică a Bucureştilor, balcanicii reprezentau cea mai numeroasă colonie: 2. 232 de capi de familie numai în preajma oraşului la 1815.
Prima statistică completă a Bucureştilor datează din 1898/1899, când au fost înregistraţi 3.698 de albanezi capi de familie. Albanezii formau atunci cel mai numeros grup balcanic din Bucureşti. Bulgarii erau reprezentaţi de 938 capi de familie, grecii de 1.358 capi de familie, sârbii 308 şi turcii 245. Această situaţie este explicabilă prin revenirea în ţările lor de origine a unor grupuri numeroase de balcanici, după constituirea statelor balcanice. La începutul secolului XX, Albania nu exista, însă, după 1913, se constată o diminuare considerabilă a comunităţilor de albanezi din oraşele moldo-valahe, pe fondul plecării în tânăra lor patrie.
Lucrul este dovedit de recensământul din 21 februarie 1956, cînd dintr-un total de 1.291.141 locuitori ai Bucureştilor erau înscrişi 780 bulgari, 733 turci, 518 sârbi, croaţi şi sloveni şi 74 de tătari. Albanezii sunt cuprinşi în numărul de 10.464 de la "alte naţionalităţi".
Sud-dunărenii au dat Bucureştilor imaginea unei lumi balcanice la scară redusă. Corpurile etnice alimentate continuu cu veacurile XIV-XV au adus limba şi cultura slavonă, înlocuită mai târziu cu greaca, în rândul elitelor politice. Transferul acesta se va definitiva în cursul veacului al XVIII-lea. Elementele balcanice pătrund cu rapiditate în elita politică, economică şi culturală moldo-valahă, regăsindu-se în toate compartimentele sociale ale Bucureştilor până târziu, în veacul al XIX-lea. Din rândurile balcanicilor va fi un număr necunoscut de mare de înalţi şi mici funcţionari, dregători, comercianţi şi neguţători. A venit apoi rândul familiilor domneşti să absoarbă elemente balcanice, pentru ca, în anumite momente, acestea din urmă să devină predominante în structurile puterii laice şi religioase.
Străzile oraşului, arhitectura caselor şi ambientul lor interior, resorturile vieţii particulare, elementele vestimentare şi gusturile literare, muzicale sau spirituale sunt ancorate în civilizaţia complexă a Balcanilor. Oraşul în veacul al XVIII-lea semăna, în multe dintre privinţele enumerate mai sus, cu Constantinopolul, de unde veneau ultimele noutăţi în materie de modă, preparate culinare, mobilier, obiceiuri etc. Manierele, raporturile dintre soţi, vecini, rude, prieteni erau preluate din lumea oriental-balcanică, cu întreaga suită de trăsături mentale. Nu mai vorbim de raporturile oficiale dintre autorităţi şi locuitori, dintre domn şi supuşi. Toate aceste valori însumate în corpusul social moldo-valah se vor numi tradiţie, iar în numele acesteia se va duce violenta confruntare dintre formă şi fond care a basculat procesul de modernizare a societăţii româneşti. De fapt, succesul acestui proces a avut la bază diminuarea preponderenţei elementelor oriental-balcanice din societatea românească, locul acestora fiind luat de elemente etnice şi culturale venite din Europa Centrală şi din Occident. Pe acest fundament s-a sprijinit apoi noua orientare a elitelor locale către Europa modernă. Fondul se diminua pe măsură ce vechile generaţii se stingeau, iar mulţi balcanici se retrăgeau în tinerele lor ţări.
Astăzi, se produce un fenomen similar de transmigrare socio-economică. În locul balcanicilor de odinioară şi al occidentalilor care i-au înlocuit, mecanismul abundă de asiatici: arabi, turci, kurzi, chinezi, coreeni, la care se adaugă creşterea fără precedent a unei comunităţi ancorate temeinic în mentalitatea asiatică: ţiganii. Acest fenomen îşi va arăta în curând urmările în societatea urbană românească, ale cărei trăsături deja se văd: dughenizare, înghesuiala bazarului şi lipsa igienei, vulgarizare şi dezgust pentru valorile culturilor europene. Şi toate acestea deoarece românii nu au reuşit să monitorizeze vastul mecanism economic. De fapt, ei nu au reuşit acest lucru niciodată în istoria lor. Micul comerţ, marele comerţ en-gros, primele bănci, burse de mărfuri, etc. le-au adus străinii şi tot ei le-au controlat, întâi ca "sudiţi" - supuşi străini -, iar mai apoi ca şi cetăţeni români.