Unde legea e tocmeala e si arta de carpeala

Dupa cum stiu toti aceia care se ocupa mai indeaproape de teatru, cei mai multi regizori (buni) au ajuns, in ziua de azi, sa fuga de Bucuresti ca dracul de tamaie. Daca ii atrage si-i retine prin numarul mare de actori foarte talentati sau foarte cunoscuti (sau, cateodata, ambele) cu care pot alcatui distributii ideale sau prin dotarile tehnice superioare (in principiu) ale scenelor, Capitala ii sperie si-i respinge, in acelasi timp, prin ritmul si regimul de lucru impus - culmea! - exact de aceste doua categorii de avantaje. Nu este vorba despre faptul ca respectivul ritm ar fi prea "strans" si respectivul regim, prea intens, ci despre faptul ca, in mod paradoxal, acestea sunt, dimpotriva, enervant de relaxate. Cum vine asta? Foarte simplu: actorii bucuresteni au ajuns sa fie, in proportie de masa, disponibili pentru teatru numai in timpul pe care li-l lasa liber reclamele, serialele si, in cele din urma, filmele. Cat despre partea tehnica, aceasta, atunci cand exista, nu functioneaza decat... in functie de bunul-plac al personalului de scena, care, in cazurile-limita, solicita plati suplimentare pentru a-si indeplini obligatiile remunerate prin salariu (destul de mic, ce-i drept); in cazurile obisnuite, munceste cand si cat are chef - daca se intampla sa nu fie cu chef.

In atare conditii, regizorul se afla, fara iesire, atat la mana celor dintai, cat si la mana celorlalti, care, cum se zice, il au, si unii, si ceilalti, la degetul mic. Reactia celui ce mai e numit si director de scena imbraca atunci, indeobste, doua forme de manifestare; amandoua, la fel de paguboase pentru teatru, pe de o parte, si pentru spectatori, pe de alta parte: omul fie lasa totul balta si pleaca incotro vede cu ochii (de obicei, catre o scena din provincie), fie se conformeaza realitatii si face, si el, treaba la repezeala si, evident, de mantuiala. Rarisimele exceptii de la aceasta regula binemerita sa li se ridice statuie in piata publica; ori, macar, in statia de metrou Eroilor. Bineinteles, evidenta dezolanta este mai usor de constatat decat de remediat. Cuvantul-cheie este, ca in multe alte domenii ale vietii publice din Romania, legislatia: un contract limpede si ferm intre institutie si angajati ar putea - ar trebui - sa reglementeze lucrurile. Aici apare insa o mica problema: legislatia specifica se bate cap in cap cu normele generale, anomalie pe care, fireste, legiuitorii nu se grabesc sa o lichideze, fiindca au de rezolvat, intotdeauna, urgente mult mai presante. Cum ar fi, de exemplu, ajustarea - in sus - a propriilor retributii.