Daca procesul comunismului pare sa mai aiba destul de asteptat, daca adevarul (care adevar?) despre cele ce s-au petrecut in 1989, 1990, 1991 s.a.m.d. incepe sa fie cautat, cu chiu-cu vai, abia de acum incolo (pana cand si cu ce rezultate nu are rost sa ne intrebam), daca tot nu ne-am lamurit nici pana in ziua de azi cine-a tras in noi si unde se gasesc conturile secrete ale lui Ceausescu (ca de-aia se si cheama secrete), daca, in fine, inca nu stim cine, cum si de ce suntem ceea ce suntem, teatrul ne ofera ocazia sa ne despartim de toate astea razand.
Nu, nici o legatura cu Marx (Karl, caci Groucho e pe-aproape); totul se leaga de doi dramaturgi autohtoni si contemporani, Th. Denis Dinulescu si Adrian Lustig, care au scris doua piese (ori, poate, mai multe, deocamdata numai cele doua au "iesit la public") intitulate, respectiv, O zi din viata lui Nicolae Ceausescu si Nepotu'' si inspirate din teme si subiecte ale "epocii de aur". Am zis inspirate pentru ca asta este formula consacrata; poate ca mai corect ar fi fost sa spun expirate, pentru ca, desi combat strasnic pe frontul libertatii de a infiera fara mila obsedantele decenii prerevolutionare, textele in chestiune au un discret dar persistent parfum de "satire" din anii aceia minunati cand, contradictiile trebuind sa fie neaparat neantagoniste, pe scenele autorizate si prin emisiunile umoristice ale televiziunii se rosteau raspicat adevaruri cutremuratoare despre frizerii care iau bacsis ori gestionarii care dosesc marfa ca s-o vanda cu suprapret. Caci in piesele noastre sunt demascate fara mila prostia si ticurile lui Ceausescu si ignoranta si aroganta "tovarasei", respectiv turpitudinile si viciile unei (se deduce) membre marcante a fostei nomenklaturi. Interes major si actualitate fierbinte, cum ar veni. Iar privitorii ca la teatru se uita si rad satisfacuti. Ahaha, le-a zis-o! Ei, acuma viata noastra o sa fie alta!
Desigur, teatrul nu se poate substitui, in epoca moderna, societatii civile, nici nu poate prelua sarcinile si prerogativele unor institutii ale statului care ar fi trebuit sa se ocupe serios si temeinic de curatarea ograzii unde ne ducem viata cu totii. Teatrul reflecta doar, cu fidelitate, imaginea acestei ograzi. Si imaginea noastra, stand cu bratele incrucisate si hlizindu-ne la muntii de gunoaie. La final, aplauze.
Trebuie spus ca intre cele doua texte - jucate la Teatrul Mic, primul, si la Teatrul de Comedie, al doilea - exista o serie de diferente. Daca scrierea lui Denis Dinulescu este un fel de pamflet rudimentar, vizand exclusiv luarea in ras (fie si cu obida, uneori) a funestului cuplu dictatorial, cea a lui Adrian Lustig, mai elaborata, ambitioneaza sa ofere o panorama atat asupra perioadei comunist-ceausiste cat si asupra "tranzitiei" ultimilor ani - si dramaturgul are ureche fina: in replicile celor doua personaje (matusa "fosta" si nepotul revenit dintr-un lung autoexil in strainatate) identificam destule locuri comune ale memoriei, cu limba ei de lemn, ca si ale realitatii din jur, cu limba ei de rumegus; ca si in Poker, celalalt text al lui Lustig din repertoriul Teatrului de Comedie, necazul este ca autorul vrea sa spuna dintr-o data totul, fara a-si structura si controla discursul.
Diferente exista, nu mai putin, si intre cele doua spectacole. La Teatrul Mic, montarea ii apartine lui Alexandru Tocilescu. As spune, chiar, ca mult mai mult decat montarea este "de la el" acolo: desi nu am citit textul, am putut recunoaste gheara Leului (zodiacal) zis Toca in ceea ce a ramas sa se rosteasca pe scena, dar, mai cu seama, in incercarea de a muta "focus-ul" desfasurarii dinspre caricatura sumara a personajelor spre semnificatia mai adanca a unor destine particulare care au marcat tragic un destin general. Din pacate, cu toata fantezia regizorala, fragilitatea suportului dramaturgic nu poate duce tentativa prea departe. La Teatrul de Comedie, Horatiu Malaele isi "gestioneaza" rolul de regizor cu mai putina stralucire decat isi joaca, altminteri, rolurile de actor: spectacolul curge lin sau poticnit in functie doar de gradul de coerenta si de "culoare" al dialogului, cand mai dramatic, cand expozitiv.
In ambele cazuri, textele prilejuiesc impresionante etalari de forta actoriceasca - de unde, presupun, si explicatia faptului ca au intrat in repertoriu. La Teatrul Mic, cele doua personaje principale sunt incarnate (cuvantul se potriveste perfect aici!) de Florin Calinescu si Coca Bloos. Daca primul alege calea abandonului total, propunand un portret in acelasi timp identic, aproape, cu originalul (in locul interpretului, mi-as scuipa in san si m-as inchina de deochi la fiecare reprezentatie) si garnisit din plin cu gaselnite de (uneori) haz irezistibil, Coca Bloos joaca strans si curat, cu extraordinara naturalete ce face din ea o actrita unica, reducandu-si "comentariile" proprii la cate o privire, un gest, o ridicare din sprancene; alaturi de ei, alti cativa dintre actorii teatrului - in prim-plan, Mihai Dinvale, in rolul securistului vesnic - si (evident!) o uriasa figuratie se misca bine in decorul lui Puiu Antemir si pe muzica lui Nicu Alifantis. La Teatrul de Comedie, pe scena sunt doar Tamara Buciuceanu-Botez - formidabila ca de obicei in rolul zis Floarea, exploziva, caraghioasa si induiosatoare - si Serban Pavlu, pregnant atat cat este cu putinta pe o partitura conceputa mai mult ca pretext al conflictului.
Pe scurt, dinspre partea noastra istoria isi poate face mendrele linistita: noi o induram cu seninatate mioritica si radem la urma. Ca se rade mai bine.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
