Vaclav Havel, scriitor si dramaturg ceh, unul dintre reprezentantii de frunte ai Chartei 77, personalitate marcanta a transformarilor politice care au avut loc in noiembrie 1989, ultimul presedinte al Cehoslovaciei si primul presedinte al Republicii Cehe, a scris recenta sa carte Va rog, pe scurt sub forma unei convorbiri cu ziaristul (emigrat in RFG) Karel Hvizd'ala. De fapt, dialogul cu Hvizd'ala, reluat la o distanta de 20 de ani dupa Interogatoriu la distanta, reprezinta un colaj de insemnari zilnice in "jurnalul american" din 2005, reflectii politice, note adresate colaboratorilor in timpul mandatelor sale de presedinte si mai ales raspunsuri la intrebarile ziaristului. In felul acesta poate fi reconstituit portretul unei personalitati plurivalente, greu de definit, dar plina de caldura umana. Cartea care poate fi citita cu interes oriunde ar fi deschisa s-a bucurat de un mare succes in Franta, Germania si Polonia.
- In anii optzeci ati afirmat, citez: "Dau prioritate politicii care izvoraste din suflet si nu din anumite teze... Un electrician cu inima la locul potrivit poate influenta istoria intregului popor". Atunci ati inceput sa va dati seama ca toate observatiile dvs. despre inima sunt in contradictie directa cu politica practica, aceasta trebuind sa fie foarte pragmatica in manifestarile ei.
- Fiecare mod de exprimare - cuvant, fraza sau notiune - este prin excelenta legat de situatie si trebuie inteles in context. Am scris cele citate mai sus intr-un eseu care se ocupa de importanta politica a atitudinilor morale in conditiile totalitarismului. Intr-adevar, in acest context un singur cuvant curajos al lui Soljenitin poate avea o putere politica mai mare decat voturile unui milion de alegatori intr-o situatie democratica. Afirm acest lucru numai asa marginal. Important este ca sustin acest punct de vedere pana astazi. In ultimii cincisprezece ani de nenumarate ori am avut ocazia sa ma conving cat de important este ca, intr-o situatie democrata, politica sa nu fie doar o simpla tehnologie a puterii, ci un serviciu real adus cetatenilor, un serviciu, daca se poate, dezinteresat, bazat pe anumite idealuri, un serviciu care sa tina cont de ordinea morala aflata deasupra noastra, de interesele de lunga durata ale neamului omenesc, prin urmare nu numai de ceea ce place opiniei publice in momentul dat si care refuza sa se transforme doar intr-un joc de diverse interese particulare sau teluri pragmatice, in spatele carora se ascunde de fapt un singur lucru: efortul de a se mentine cu orice pret la carma. Desigur, una este sa filosofezi, doar asa, independent si cu totul altceva este sa obtii intr-adevar ceva concret in politica. Recunosc acest lucru. Totusi nu inseamna ca politica trebuie sa se dezica de toate idealurile, sa renunte la "inima" si sa devina un fel de automiscare tehnocrata.
- In treacat fie spus, daca ne aducem aminte de Lech Walesa sau de Michail Gorbaciov care impreuna cu dvs. au contribuit poate cel mai substantial la transformarile care au avut loc la sfarsitul secolului al 20-lea, constatam ca nu au gasit prea multa recunostinta din partea concetatenilor lor. De ce, dupa opinia dvs, recunostinta este o valoare care nu face parte din politica? De ce in politica se uita atat de repede?
- Nu stiu daca este o regula, deoarece putem constata si fenomene exact inverse: cineva care in timpul activitatii sale politice a fost criticat in mod permanent si dur, poate deveni dupa ani de zile - cel mai probabil dupa moarte - un personaj aproape divinizat despre care nu ai voie sa scapi nici macar un singur cuvant critic. Indiferent care ar fi situatia, fenomenul uitarii sau chiar al nerecunostintei apare in mod sigur in politica si are sau poate sa aiba o mie si una de cauze. De pilda: media moderna traieste de multe ori de pe o zi pe alta, de la un titlu atragator la altul si prin urmare nu e de mirare ca ziua de azi o poate atrage atat de mult incat sa uite de ziua de ieri. Ba as spune ca mediile se comporta uneori ca o tanara foarte capricioasa; in momentul cand spun aceasta, Republica Ceha are, de pilda, un prim-ministru pe care media l-a facut pentru mult timp cel mai popular om, pentru ca recent sa il transforme in decurs de cateva zile in cel mai urat om, desi nici primul, nici cel de-al doilea atribut nu au fost prea legate de cat de multe calitati sau defecte are. Apoi: orice om politic joaca intr-o anumita clipa - datorita unui concurs de imprejurari fericite - un rol crucial, cand apare asa-numita ora lui stelara, iar ceea ce a facut inainte sau dupa nu trebuie sa fie de loc interesant. Ne putem mira ca o viata lunga si nu prea interesanta poate estompa uneori amintirea meritelor din acea clipa unica. Nu mai putin interesant este insa si faptul ca multi politicieni fac ei singuri - desigur in mod involuntar - tot ce este posibil pentru a deveni antipatici oamenilor, de pilda, in mod absurd devin ingamfati. Alteori se intampla ca activitatea unei persoane care nu mai are nici o functie sa fie stearsa din istorie de succesorul ei, respectiv de toti cei care se bucura mai degraba de favorurile guvernantilor aflati la putere, decat a celor care nu mai conduc. Un anumit rol joaca si faptul ca politica este un domeniu putin mai special al activitatii omenesti: de putine ori se intampla sa atinga un tel care sa fie realmente identificabil fara nici un echivoc si clar la prima vedere, pe care il poate bifa odata pentru totdeauna ca un succes al sau indiscutabil. Mai degraba, se intampla invers: este un fel de aluat care se intinde vesnic si nu permite aproape niciodata omului sa spuna: mi-am atins scopul, pot sa il bifez si trec sa ma ocup de alte lucruri. In rest, nu este o intamplare ca mai degraba sunt uitati cei care si-au desfasurat activitatea intr-o perioada de liniste, stabilitate si ordine, decat cei care au activat in timpuri intr-un fel sau altul revolutionare, fiind aproape de importanta secundara cat de bun sau de prost rol au jucat unii sau altii. Ati amintit de Gorbaciov, care reprezinta un caz special si in felul sau tragic: el a incercat sa ridice capacul pentru a lasa sa iasa putin abur din oala si evident nu s-a gandit deloc ca odata capacul ridicat - datorita suprapresiunii mari, poate - si chiar trebuie - sa se degaje tot aburul odata pentru totdeauna. Meritul lui istoric este urias; fara el comunismul s-ar fi prabusit, dar cu zece ani mai tarziu si nu se stie in ce mod salbatic sau sangeros - totusi din motive evidente tipul lui de merit nu este si nu poate fi cea mai buna legitimatie pentru o activitate politica in conditii complet noi - si initial nedorite de el.
- In perioada care a urmat dupa iesirea dvs. din inchisoare, adica dupa 1983, ati primit mai multe premii prestigioase, unul dupa altul: in Statele Unite ati primit de trei ori Premiul Obie pentru cea mai buna piesa prezentata pe o alta scena decat Broadway, in 1986 premiul Erasmus Rotterdam, in 1989 Premiul mondial al librarilor germani la Targul de carte de la Frankfurt etc. Nu a inceput sa va fie teama ca veti deveni mai degraba o icoana politica decat un scriitor? Ca prin aceste premii Occidentul va va impinge de fapt din arta in politica?
- Numai de dragul acuratetei precizez ca am primit Premiul Obie de doua ori in anii saizeci, adica intr-o perioada cand in mod sigur nu puteam fi nici un fel de "icoana". Admit ca mai tarziu, adica pe vremea cand eram in inchisoare sau dupa ce am iesit, diferitele doctorate si premii pe care le-am primit au putut fi nu atat expresia admiratiei fata de opera mea, cat mai ales expresia respectului fata de ceea ce eu as numi povestea mea: am fost perceput ca o persoana care nu a cedat din adevarul ei, care a fost dispusa sa mearga la inchisoare de dragul acestui adevar, acolo a refuzat oferta de a emigra, apoi s-a intors si a continuat exact ceea ce a facut inainte - este totusi o poveste frumoasa si pe deasupra foarte inteligibila. Pot sa zambesc si sa ma gandesc de o suta de ori ca nu sunt atat de frumos precum povestea mea si ca prin urmare nu am primit premiile chiar foarte pe merit, dar totodata trebuie sa recunosc ca de fapt este foarte bine, daca o asemenea poveste este vazuta, respectata si recompensata! Pe de o parte, este in avantajul general - fiind un mod de a consolida anumite valori sau criterii, respectiv sensul unei anumite activitati - pe de alta parte reprezinta sprijinul foarte concret al unei munci care astfel este luata mai in serios; cine stie, daca fara acest interes international as fi supravietuit detentiei in general sau daca in loc de cinci ani nu ar fi trebuit sa stau cincisprezece. Ceva putin diferit a fost continuarea povestii mele: cele mai multe doctorate si premii le-am primit abia in perioada cand am fost presedinte. Atunci povestea mea a ajuns intr-un punct culminant si apoi a avut o incheiere aproape ca intr-un basm, daca nu chiar intr-un mod lipsit de gust: cehul Honza - desi toti i-au spus ca nu are sens - a lovit cu capul in zid asa de mult incat pana la urma zidul a cazut, iar el a devenit rege si a domnit, a domnit si iar a domnit o perioada lunga de treisprezece ani. Da, acest "caracter de poveste" a avut drept consecinta faptul ca am inceput sa ma bucur si ma bucur de o admiratie mai mare decat merit, dar nici de asta nu as rade. Caci oare de ce nu ar trebui scoase in evidenta tocmai asemenea happy-enduri? Oare ele nu ar putea servi ca izvor de speranta si altora care nu au ajuns sa traiasca caderea zidului? Care sunt sentimentele mele in aceasta poveste, nu este important. Si inca ceva: am perceput acele premii, printre altele, si ca un fel de mangaiere care a echilibrat o suferinta infinita, invizibila si extenuanta care s-a ascuns in partea de poveste cand am fost presedinte.
Fragment din volumul lui Vaclav Havel Va rog, pe scurt, in curs de aparitie la Curtea Veche Publishing. Traducere si prezentare de Helliana Ianculescu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
