Es Madrid Es Navidad
În ciuda aparenţelor nu m-am dus la Madrid pentru şopingăreală. Faza asta s-a întâmplat cumva împotriva voinţei mele. Şi cu asta mi-am rezumat cam toată viaţa. Cum nu pot să plec pe undeva fără să ajung şi la o mănăstire, într-o dimineaţă am luat-o spre Escorial. Mai întâi am mers cu metroul până la gara Atocha. Pe bilete scria că trenul pleca de la linia 1. Am coborât la linia 1. Deasupra scărilor rulante trona panoul cu lista destinaţiilor. Escorialul nu se afla printre ele. Nu m-am ambalat prea tare. Organizarea latină lovea din nou. Şi cât mai dispreţuiam CFR-ul cu plăcuţele lui murdare, pe care scria cu litere plăpânde Bucureşti-Braşov, Bucureşti-Constanţa… Pe trenurile din gara Atocha nu scria nimic. O femeie m-a întrebat disperată ce tren să ia. Am ridicat din umeri. Unii se urcau, stăteau vreun minut nehotărâţi, apoi coborau. Cu privirea mea de vultur am văzut Escorialul pe panoul de la linia 2. Până am urcat înapoi în gară şi până am coborât pe peronul de la linia 2 numai bine a venit un tren. Nu scria nimic nici pe ăsta. L-am luat totuşi, cu inima îndoită. M-a convins pentru că avea etaj. Întotdeauna mi-au plăcut trenurile cu etaj. În afară de sex şi de finala Cupei Campionilor la fotbal, nimic nu e mai plăcut decât o călătorie de la Făgăraş la Sighişoara, la etajul trenului de navetişti, cu un bidon de trei litri plin cu palincă plimbat din gură în gură, într-un semiîntuneric promiţător generat de fumul de Assos şi de becurile lihnite de foame, printr-un viscol năprasnic. Cu fiecare staţie care ne îndepărta de gara Atocha mă convingeam tot mai vârtos că eram în trenul greşit. Mai ales că potrivit ecranului de la capătul vagonului destinaţia finală părea să fie Cercedilla. Nici urmă de Escorial. Am trecut pe lângă un spital, prin nişte cartiere muncitoreşti, după care am ieşit din Madrid şi am pătruns într-o plantaţie de măslini. Eram pentru prima oară în Spania şi lucrul care îmi plăcea cel mai mult era că nu întâlnisem încă nici un român. Asta şi meniul zilei la 12 euro. După vreo oră şi ceva am coborât în Villalba. Probabil că pe acolo trecuse armata germană în timpul războiului civil pentru că aveau o gară perfect organizată. Scria clar ce tren pleacă spre Escorial, de la ce linie şi chiar şi la ce oră. În timp ce mă războiam cu automatele care vindeau apă şi sucuri am reuşit să-mi pierd biletul. Am scanat tot peronul. Nimic. Biletul meu spre Escorial trecuse în universul tahionic. N-am avut prea multă vreme să mă ocup de el pentru că a venit trenul. Vreo jumătate de oră, până la Escorial, am stat ca fachirii. O amendă era exact ce-mi lipsea. După ce am coborât din tren ne-am luat după nişte americani. Ăştia ne-au dus la un autobuz.
– Merge la Escorial? a întrebat el.
Şoferul l-a privit amuzat.
– La mănăstire, a zis într-un târziu.
– Putem să mergem şi pe jos? a întrebat americanul.
Noi le suflam în ceafă pentru că blocau singura uşă deschisă a autobuzului. Mai aveam puţin şi îi împingeam înăuntru.
– Sigur că puteţi, a răspuns şoferul. E încolo.
– E departe? a întrebat americanul prevăzător.
Probabil că era păţit.
– Nu. Vreo doi kilometri. Poate trei.
– Aaa… atunci mai bine cu autobuzul.
Şoferul a zâmbit mefistofelic.
– Cât e biletul? a mai întrebat americanul în timp ce nevastă-sa îl trăgea nervoasă de mânecă.
– Doi euro.
În timp ce urcam în autobuz, mi-am găsit şi biletul pierdut în Villalba la automatul cu suc de ananas. Se pare că îl mutasem în celălalt buzunar. Sigur că se putea ajunge şi pe jos la mănăstire. Ce nu spusese şoferul era că drumul însemna un urcuş nu foarte accentuat, dar suficient de solicitant pentru nişte consumatori acerbi de televiziune şi pizza.
Mănăstirea fondată de Filip al II-lea în 1563 a căpătat o situaţie specială în ierarhia Bisericii, fiind scoasă de sub autoritatea arhiepiscopului de Toledo prin două bule papale, atârnând doar de priorul său. Lucrurile devin şi mai dubioase dacă luăm în considerare faptul că a fost închinată de la bun început lui San Lorenzo, patronul bibliotecarilor, comedianţilor şi bucătarilor, tipul care a făcut pierdut Graalul şi alte relicve ale bisericii în perioada persecuţiilor lui Valerian. Papa Sixtus nr. 2, bănuindu-şi decapitarea aproape, i le-a dat lui nea Lorenzo, prietenul lui de pe vremea când trăiau amândoi în Spania şi încă nu erau unul papă, iar celălalt diacon însărcinat cu administrarea bunurilor Bisericii. După ce Sixtus a fost scurtat de cap, cică prefectul Romei l-a chemat pe Lorenzo şi i-a dat trei zile să se prezinte cu toată averea Bisericii. Om de spirit, ceea ce mă face să cred că era nepreţuit la beţii, Lorenzo a venit după trei zile cu toţi săracii, golanii, văduvele, bolnavii, pensionarii, infirmii şi cerşetorii pe care i-a putut strânge într-un termen atât de generos şi a spus că asta e averea bisericii. Prefectul probabil că a apreciat poanta, dar avea şi el obligaţiile lui faţă de Valerian. Aşa că l-a ars pe rug la 10 august 258. În mijlocul supliciului Lorenzo a rostit fraza care i-a cucerit pe vecie atât pe bucătari cât şi pe comedianţi:
– Sunt bine făcut pe partea asta, întoarceţi-mă şi pe cealaltă…
Ceva mai târziu i-au fost închinate două biserici în Roma. San Lorenzo in Panisperna, ridicată chiar pe locul în care a rostit poanta şi San Lorenzo Fuori Le Mura, la intrarea în cimitir. Despre prima nu pot să spun nimic pentru că nu am văzut-o. Dar San Lorenzo Fuori Le Mura este plină de simboluri ciudate pentru descifrarea cărora ar fi nevoie de o comisie de experţi în heraldică, semantică, istorie şi probabil şi geografie. Nu m-ar mira deloc dacă ar ascunde o hartă către Graal. Pentru că în cele trei zile acordate cu atâta inconştienţă de către prefect, Graalul a făcut picioare. Se pare că cineva l-a dus în Spania, la Huesca, locul de baştină al lui Lorenzo. După cucerirea arabă Graalul a plecat în Pirinei, iar acolo i s-a pierdut urma, chipurile. După părerea mea aici intră în scenă ieronimiţii. Deşi ordinul în sine a fost fondat abia în secolul al XIV-lea sub denumirea de Ordo Sancti Hieronymi, revendicându-se din învăţăturile Sfântului Augustin şi ale Sfântului Ieronim, traducătorul Bibliei în vulgata, totuşi anumite grupuri de ermiţi existau deja cu mult înainte. Oficial, ordinul a fost fondat de doi călugări care au ridicat o mănăstire în Lupiana. Ordinul a fost recunoscut de papa Grigore nr.11 printr-o bulă în 1373 şi din acel moment şi-a început cariera fulminantă. Din motive cu totul necunoscute a dobândit favorurile regilor Spaniei şi Portugaliei. O ploaie de mănăstiri regale s-a abătut peste el: Sfânta Maria din Guadalupe în Extremadura, Sfânta Maria din Bethleem în Lisabona şi magnifica San Lorenzo de El Escorial. Misiuni în Lumea Nouă şi în India. Bani şi influenţă. Acuma, zic şi eu, dacă băieţii ăştia au salvat Graalul şi de romani şi de arabi meritau ceva caşcaval, nu? Şi un sediu pe măsură la Escorial, unde să păzească mormintele regilor Spaniei, atât habsburgi cât şi burboni, împăcaţi în moarte şi marmură, precum şi alte relicve ascunse prin catacombe, de care nu mai ştie nici papa, mai ales dacă e franciscan.
Nu ştiu dacă cetăţenii ăia au ascuns Graalul pe undeva, dar ştiu cert că buda au ascuns-o atât de bine, încât era cât pe ce să-mi crape vezica. Până am găsit-o am urcat sute de trepte, am luat-o pe culoare înguste, pe culoare largi, pe urmă am coborât alte sute de trepte, după care le-am urcat imediat la loc pentru că o luasem greşit şi, în cele din urmă, cu o bucurie de neînchipuit, am găsit-o. A fost cel mai fericit moment al călătoriei la Escorial. E uşor să stai pe rug şi să faci poante când nu mai ai nimic de pierdut. Tare mi-ar plăcea să-l văd pe nea Lorenzo în budoarul reginei Spaniei, înconjurat de turiste din Republica Cehă, blonde şi blonde, în timp ce se roagă la toţi sfinţii din ceruri să nu se scape în pantaloni pe muzică de clavecin.
După aia am urcat în bibliotecă. La loc de cinste, printre câţiva regi în posturi ridicole, am găsit portretul fratelui José de Siguenza, fost prior al mănăstirii şi consilier al regelui Filip al II-lea, omul pe care Unamuno îl considera un stilist al limbii spaniole depăşit doar de Cervantes şi de Juan de Valdés. În viziunea pictorului Bartolomé Carducho era un bărbat slab, cu un cioc tăiat din scurt, cu sprâncene stufoase şi mâini de scriitor, cu o privire grea, încărcată de spovedanii şi de secrete de alcov. Drumul lui către ieronimiţi nu a fost deloc simplu. Mai întâi a studiat artele la Universitatea din Siguenza după care l-a lovit pofta de aventură. La 20 de ani a plecat spre Valencia, cu gândul să se înroleze în armata lui Don Álvaro de Bazán, marchiz de Santa Cruz, pe cale de îmbarcare spre Malta. Spre norocul bibliotecii din Escorial care altfel ar fi rămas într-un haos desăvârşit a ajuns cu o zi prea târziu pentru îmbarcare. De necaz s-a apucat de teologie. Se pare că pe vremea aia mănăstirile spaniole, sau cel puţin astea ale ieronimiţilor, aveau nişte standarde extrem de ridicate. Prima oară când a vrut să intre la Sfânta Maria din Parral, în Segovia, l-au respins. Abia după ce a studiat teologia, matematica şi câteva limbi străine l-au primit. A ajuns prior al mănăstirii şi consilier al regelui. Dealtfel, Filip al II-lea a fost cel care l-a mutat de la Segovia la Escorial. Printre altele a scris o istorie a ordinului ieronimiţilor pe care tare mi-ar plăcea să pun lăbuţele, dar presimt că treaba asta nu o să se întâmple niciodată.
Întoarcerea la Madrid a fost învăluită în ceaţă şi la propriu şi la figurat. Când am ieşit din biblioteca mănăstirii am constatat că peste munte, peste pădure, peste ctitoria lui Filip al II-lea şi peste orăşelul ce picotea cuminte la poalele ei se lăsase o negură deasă. Am luat-o pe jos spre gară. Preţ de trei kilometri abia dacă ne-am intersectat cu două maşini. La gară nu ştia nimeni ce tren pleacă spre Madrid, de la ce peron sau de la ce oră. Ne-am aşezat pe o băncuţă şi am aşteptat. Unii turişti se agitau nervoşi de pe un peron pe altul, citeau isterizaţi fiecare afiş din care nu înţelegeau o iotă. Diagrame complicate înfăţişau curioşilor mersul galaxiilor prin univers. Erau vreo două trenuri trase în gară. Goale puşcă. Unii se urcau în ele, aşteptau o vreme, apoi coborau convinşi că nu vor pleca niciodată. Deodată, din inima pâclei, a apărut un tren zburlit, împrăştiind în jur aburi şi zvonul că se îndreaptă spre Madrid. Spre uimirea mea chiar aşa a fost. Pe la şapte seara am ajuns în Nuevos Ministerios. De acolo am luat metroul către Tribunal. Muream de foame. Frumoasă mănăstirea, dar nu au dat şi ei un prânz călugăresc, acolo, o saramură de crăpuştean, ceva sărmăluţe de post, nişte măsline zbârcite măcar. NIMIC. Ieronimiţii ăştia se pare că sunt cam ursuzi. La „Regina Paellelor” am prins penultima masă. Restaurantul era la etajul unei case vechi. Am mâncat brânza Manchego, jamon-ul Iberico şi paella cu fructe de mare cu senzaţia că din minut în minut avea să intre în cameră un personaj din Ibañez să cânte ceva la pianină ori să împartă portocale de pe o tipsie de argint. Singura persoană care şi-a făcut apariţia a fost emisarul Reginei cu nota de plată. Pe la 11 noaptea am aterizat într-o bodegă în care abia am găsit un singur scaun liber la bar pe care s-a cocoţat jumătatea mea, într-un echilibru precar. Când a ieşit să fumeze i-am furat scaunul. Am cerut un whisky, iar barmanul mi-a dat şi nişte chipsuri. Alături, un bărbat la vreo 50 de ani, bine îmbrăcat, cu fular de mătase şi pantofi de lac trăgea de un pahar de tinto. Partenera lui era pe bere. În partea dreaptă aveam un grup vesel de vreo şase derbedei şi derbedele care beau cerveza după cerveza şi răcneau unul la celălalt, încercând să acopere tobele africane care ne defrişau timpanele. Toate hainele lor stăteau claie peste grămadă pe un scăunel de bar. În mod inevitabil una dintre fete le-a dărâmat şi le-a împrăştiat pe sub bar şi pe sub măsuţele celor 7 pitici din împrejurimi. Nu s-a supărat nimeni. Tot ea le-a strâns resemnată şi le-a pus la loc exact în aceeaşi poziţie din care se prăbuşiseră. Tipul cu fularul de mătase, sobru şi distant îi explica ceva partenerei. Vorbea atât de încet, încât ea nu auzea nimic, dar chestia asta nu părea să fie o piedică pentru nici unul din ei. Trei fete au apărut brusc lângă mine şi au cerut trei beri. Probabil că erau şi tinere şi frumoase, dar eu doar ce descoperisem deasupra reclamei cu Mahou o sticlă de coniac Torres. Barmanul a turnat berile şi le-a cerut 9 euro. Aşa mult? au zis ele. Cum nu s-a oferit nimeni să suporte costul berilor, fetele au plecat, iar barmanul a tras paharele pe dreapta pentru alţi muşterii. Mă gândeam să cer şi un coniac de la bodegile Torres, însă experienţa năprasnică a fetelor m-a cam pus pe gânduri, iar după ce tipul cu fular de mătase a cerut nota, mi s-a părut că barul nu mai era la fel de haios, aşa că am plătit şi am plecat. După care am mers mult, prin noapte, de-a lungul bulevardelor largi, privind vitrinele cu poşete şi bijuterii, restaurantele japoneze, locantele specializate în bacalao, hotelurile luxoase şi pulpele de porci hrăniţi cu ghindă atârnate peste tot. La hotel m-am trântit în pat şi am deschis televizorul. Pe toate canalele spaniole rulau într-o veselie reclame la parfumuri franţuzeşti şi italieneşti. Am adormit înconjurat de promisiuni lascive. Am dormit agitat şi am fost trezit cu brutalitate dimineaţa de o fetişcană cu un ecuson în piept, care voia să-mi dea o masă de călcat. Spre uimirea ei am refuzat-o.
Am plecat din Madrid pe la opt dimineaţa, când încă nu se trezise nimeni în afara băieţilor de la salubritate care spălau trotuarele. O pancartă cu Es Madrid Es Navidad căzuse şi se zbătea neputincioasă în jeturile de spumă. I-am aruncat o ultimă privire circumspectă înainte de a începe coborârea de cinci etaje spre adâncurile întunecate ale metroului.
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
