Fugara aducere-aminte e alungată de zornăitul săţios din cutia mare de tablă din mâinile Bunicii, în care odinioară a fost lapte praf şi care acum e ciupită de puncte minuscule de rugină şi plină cu biscuiţi făcuţi în casă, din cei rotunzi cu miere, cât nasturii de palton. Belşugul de mâncare e strâns de pe masă şi dus alături, în cămară. E vremea prăjiturilor. Nu sunt rare dăţile când Bunica face prăjituri, însă de Crăciun te poţi aştepta mereu de la ea la lucruri deosebite.
Hârtia mov ascunde o cutie de carton colorată, care la rândul ei acoperă o hârtie foşnitoare, de data asta albă, iar hârtia cea subţire, în cele din urmă, înveleşte o maşină. O maşină neagră, aproape adevărată. Ce-i lipseşte e să fie de fier în loc de tablă şi îndeajuns de mică spre a încăpea în buzunarul de la pantaloni. Plastic n-are - asta e bine! E o maşină deschisă, fără capotă, mare de-o palmă, cu un parbriz din - totuşi - plastic, lucios şi transparent. Din bancheta din faţă răsar, de la piept în sus, două jumătăţi de figurine din cauciuc, ambele cu braţe boante şi întinse înainte, în vreme ce doar una din ele atinge volanul. Hainele, părul şi chipul le sunt pictate pe capetele moi din gumă, iar ochii sunt înguşti şi alungiţi către tâmple.
- Ăştia-s chineji - face Bunicul cu ochi de cunoscător şi conchide: Asta-i maşină din China. - Cu un surâs constată: De la poporul-frate chinez! - Pe urmă silabiseşte de pe cutie: Ma-de în China. Uite, zice-aci. Trebe că-i pe englezeşte.
Asta e bine. Nu-i rău! Un cadou de la Moş Crăciun solid, pipăibil, nou-nouţ. Are şi motor cu care, dacă-i dai elan cu mâna, periind frenetic podeaua de câteva ori cu roţile-i cauciucate, merge singur cale de vreo doi-trei paşi, înainte de a încetini treptat şi a rămâne locului. Doar că: atât de mare şi din China - pe unde vine asta? Moş-Crăciun vine din China? Încă şi cu doi chinezi din cauciuc, unul cu mâinile întinse caraghios şi fără sens, de parcă ar fi legate. Nu, hotărât lucru: cu aşa ceva n-o să impresionez pe nici unul dintre proprietarii din vecini ai unei maşinuţe din fier adevărate. Asta nu e bine. Nu-i bine deloc.
Pentru a face mai atractivă şi mai convingătoare maşina mea cea nouă din tablă, încerc să scap de cei doi chinezi. Maşinuţele adevărate, din fier, ale celorlalţi băieţi de la noi de pe stradă sunt mai grozave şi pentru că nu au chinezi înăuntru. O maşinuţă adevărată, faină, americană, trebuie să fie Dingermania. Unde mai pui că, fie el din cauciuc sau aievea, un şofer nu face decât să-şi conducă maşina. Însă la noi unul ca ăsta nu are ce căuta. În mâinile noastre o maşină fără şofer e ceva pasionant: imprevizibilă, bună la toate şi în stare de orice! Pentru că la o adică suntem noi cei care conducem. Iar cine lasă asta pe seama şoferilor chinezi din cauciuc nu poate pretinde pe stradă consideraţie din partea celorlalţi.
La smulgerea cam anevoioasă a primului pasager, în locul lui pe banchetă se cască o gaură mare şi rotundă. Aminteşte de o budă. Sau mai degrabă de trapa deschisă a unui tanc deghizat în maşină fără capotă. Mai bine aşa. Cu o astfel de poveste poţi ieşi în lume - dacă le-o explici celorlalţi cum trebuie.
Bunica şi Bunicul par să aibă în clipa de faţă alte griji decât prezenţa celor doi chinezi ai mei. În schimbul lor potolit de cuvinte îi preocupă mai degrabă lipsa celor doi părinţi.
- Oare cum o să iasă la ei? - întreabă Bunica domol, şi eu nu am habar ce vrea să spună. Nici nu trebuie, pentru că tocmai am reuşit să-l extrag din maşină pe cel de-al doilea.
- Să puie premiera în Ajunul Crăciunului - mârâie Bunicul - numa unor păgâni nenorociţi ca ăştia le poate da prin cap! Nu ne lasă, domnule, nu ne dau pace! Se tot joacă cu noi şi ne sâcâie. Câtă răbdare să mai ai!
Bunica nu spune nimic, tace liniştitor asupra Bunicului şi aduce prăjitura. Pe cârpătorul mare de lemn a pus câte o bucată generoasă de prăjitură cu mere, cu rozincine şi cu lămâie, făcută de ea, pe care o taie în bucăţele mai mici în faţa noastră. Observ privirea Bunicului care alunecă de la paharul cu vin la prăjitură. Presimt ce urmează, ştiu ce va spune:
- Păi hai să luăm şi din minciunile astea!
Micile hapuri dulci, fie ele prăjituri, biscuiţi ori bomboane, Bunicul le numeşte "minciuni". În felul ăsta îmi îngreunează recunoaşterea răului chipurile desăvârşit dintr-o minciună. Bunica îmi spune că minciunile sunt întotdeauna rele, că a minţi e respingător şi josnic şi deloc bine. Şi că se cuvine pedepsit imediat. Acesta va fi fiind şi motivul pentru care televizorul ia uneori pumni în creştet: nu doar fiindcă arată imaginea cu purici sau mereu alunecând în sus, ci mai degrabă pentru că, după cum pretinde adesea Bunicul, e plin de minciuni. De când nenea Ghiţă Electricianul a fost din nou pe la noi, spre a deschide cutia brun-roşcată, iar eu, spre dezamăgirea mea, între atâtea lămpi răsărind prin praful de un deget, n-am aflat înăuntru nici un singur omuleţ şi nici o fărâmă de prăjitură, m-am lămurit că şi minciunile sunt de-mai-multe-feluri.
- Nu-i vina lu Călin că premiera o fost fixată pentru sara de Ajun - continuă în cele din urmă Bunica de unde Bunicul s-a oprit, înaintea primei "minciuni". El o făcut numa regia, da restul nu el o hotărât.
E rândul Bunicului să nu spună nimic. Dus pe gânduri, plimbă vârful limbii îndărătul buzelor închise, trage către el paharul uscat şi toarnă din carafa străvezie cu vin alb, pe jumătate plină. Masa treptat s-a golit, felurile de mâncare începute s-au mutat toate, cu crătiţi, oale şi tăvi, la răcoare, în cămara de alături, pe treptele abrupte şi late ale scării de lemn ce duce în pod, de parcă ar urca grămadă spre a potoli foamea omuleţilor de pe antenă, care în anotimpul ăsta vor fi tremurând şi ei şi care nu aşteaptă desigur decât să apară în televizorul cel cald. Doar biscuiţii de pe farfurie şi bucăţile de prăjitură de pe tava de lemn, printre care am săpat o potecă săţioasă, se oglindesc palid şi distorsionat în coasta sidefie a paharului cu vin. Bunicului nu-i place să bea singur. Iar cu sirop de rozincine făcut în casă, din care bem, Bunica şi cu mine, chiar dacă are culoarea vinului, nu poate ciocni. Nu se cade. Ştiu şi eu că de ciocnit se ciocneşte doar de la vin la vin, roşu sau alb - egal −, şi de la bărbat la bărbat, indiferent că e cu Bucur, cu Schuller, cu Suciu ori Willy. Astăzi nu e cazul, în seara asta fiecare stă acasă la el, în tihnă, împreună cu ai săi. Împreună, ce-i drept, suntem şi noi, însă pe undeva pare că fiecăruia îi lipseşte ceva: Bunica zăboveşte din când în când răbdătoare lângă bătaia clopotelor din domurile germane izvorând din radioul negru, Bunicul, absent, îi lasă pe omuleţii din televizorul brun-roşcat să cânte şi să le povestească pe ale lor, iar eu caut în maşina chinezească de tablă o întrebuinţare pentru găurile rămase în urma celor doi chinezi.
Din romanul în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
