Cred ca, gratie experientei scriitoricesti a lui Bernard Ollivier, expresia de trista rezonanta "a scrie cu picioarele" isi poate descoperi un sens nou, cu vibrari pozitive. Individul, jurnalist cu competente in domeniul economic, social si politic, cronicar cu stimabila audienta, pe vremea cand scria la Le Figaro, Le Matin sau Paris Match, si-a basculat complet existenta dupa ce a iesit la pensie, transformand-o intr-o grandioasa, neobosita deambulare de-a lungul meridianelor globului.
In loc sa-si cultive gradina, pentru ca, zice el, era lipsit de imaginatie, s-a apucat, in 1999, cand implinise 61 de ani, cu juvenil entuziasm, dar senecta vointa, sa mearga pe jos. Dar nu ca pensionarii obisnuiti, care tropaie in jurul casei sau strabat agale parcuri, ci largindu-si compasul pe marile si miticele drumuri ale exploratorilor. A inceput (dintr-un capriciu, din plictiseala?) cu bocceluta la spinare, cu o excursie pe ruta Paris-Compostella, care s-a soldat cu doua descoperiri: cea dintai - ca mersul pe jos este uluitor, hranitor atat fizic, cat si spiritual, cea de-a doua - ca vrea sa-si consacre sfarsitul vietii unor actiuni de ajutorare a tinerilor aflati in nevoie. Fara zabava, a fondat asociatia Seuil (care isi propunea sa le arate tinerilor delincventi drumul cel drept, culmea, punandu-i sa mearga pe jos!) si, ulterior, a apucat-o de unul singur pe Drumul Matasii. Un itinerar de 12.000 de kilometri, din Istanbul pana in Xian (China), pe care l-a acoperit in patru etape, pana in anul 2002, si care s-a transformat in trei tomuri de povesti de calatorie, asezate sub titlul generic La Longue Marche (1. Traversarea Anatoliei; 2. Catre Samarkand. Iran, Turkmenistan si Uzbekistan; 3. Vantul stepelor. Kirghizstan, China). Neconsiderandu-se scriitor si calatorind precum eroii lui Conrad, ca sa se descopere pe sine, Ollivier si-a comunicat experienta mai bine decat scriitorii de profesie. Adanci, tusante, exacte si colorate in observatia peisajelor si a starilor launtrice pe care acestea le trezeau, volumele au fost primite cu o incantata consternare de catre critica si au avut un extraordinar succes de public, soldat, intre altele, cu solicitarea, venita pe un cor de mii de voci, de a realiza un film sau de a acompania cu imagini nemaipomenita sa calatorie. Ollivier a dat curs acestei dorinte si a apucat-o pe propriile urme, inca nezvantate, insotit de Francois Dermaut, un desenator globe-trotter. Au rezultat un Carnet de la Longue Marche, ilustrat cu 200 de acuarele, si doua filme documentare de 52 de minute.
Intre doua maratoane si alte concursuri excentrice de mers pe jos, Forrest Gump-Ollivier scrie carti. Ultima se intituleaza La vie commence a 60 ans si lauda, cu fervoare, virtutile sportului, in general, si ale mersului pe jos, in mod special. Nu in ultimul rand, comunica o imensa bucurie de a trai si de a merge pe drumuri necunoscute, de ca si cum viata acum sta sa inceapa. Succesul si banii i-ar fi permis sa-si cumpere niste papuci de casa, captusiti cu blana de nurca. A preferat, la aproape 70 de ani, sa-si ia o noua pereche de tenisi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
