Oamenilor le place sa creada ca semenii lor, intr-un fel sau altul deosebiti, au si o viata particulara iesita din comun. Vasile Abecedeff, de pilda. Pensionat de cativa ani pe o boala imaginara. S-a putut. Cum pe vremuri Raymond Gruia. El se strecoara in poveste, ca de obicei, fara sa-l simti. Lasa-ne Mody, altadata. Acum, V.A. Sexagenar trecute fix. Oarecum prosper. Scoala medie de silvicultura de la Roznov si mai tarziu Facultatea de Istorie. Fara frecventa. Institutul pedagogic de trei ani din Albala. Sorbonica!
Mereu sefulet de-a lungul timpului, acest V. A. De obicei, al doilea. Harnic. Nu da inapoi. Poti avea incredere in el. A fost chiar si seful pazei la o firma importanta din judet. Actionar principal, fostul colonel Abagiu, elev cand ii ingaduia timpul, ditamai ofiterul, la Scoala Populara de Arta din judet, clasa de chitara, si unde Abecedeff era director adjunct, dupa ce renuntase la postul de inspector scolar, pastrandu-si doar un curs de Istoria timpurie a romanilor, primele formatiuni statale in Principate, la Cercul pentru aprofundarea cunostintelor stiintifice de pe langa Casa de Cultura din oras. Pentru toata lumea eu am fost domnul Bazil, niciodata tovarasul Vasile. Era felul meu de a protesta din interior impotriva dictaturii. Numele inseamna predestinare. Nu intamplator initialele mele sunt V.A. Ati inteles? Vasile Alecsandri. Nici cei doi "f" din final nu sunt doar un moft.
Familia Abecedeff s-a mutat de vreo zece ani in Capitala. Unde doamna Viorica a mostenit o casuta cu gradina in Colentina si o garsoniera pe Aleea Fructelor, acum inchiriata unui domn Frenciuc, investitor cu dubla cetatenie, romana si olandeza, el tine acolo o agentie matrimoniala. Interior amenajat dupa standarde occidentale. La doi pasi de Piata Ipsilante. Se pare, Parava il cunoaste cu amanuntul.
Abecedeff il intalneste la piata pe Pralea. Actor faimos prin anii ?"70 si mai tarziu. Multe filme. Dar si teatru. Inca verde. Simpatic, atragator. Dai de el cum deschizi televizorul. Tine-te tare, Praleo! Cuplul Abecedeff il admira de mult. Patimas. Daca Pralea ar fi avut noroc de americani sau chiar de francezi si nu mai vorbesc de italieni, era astazi mai mare decat John Wayne. Pralea tocmai traversase printre masinile bara la bara. Abia duce doua sacose grele, pline cu ce dracu mai targuiesti prin piata. E garbov. Nu se poate. Pardesiul lung matura asfaltul. O sapca fistichie. Pipa rece mai sa-i cada din coltul gurii. V.A il vede prima oara in carne si oase, pe strada. In urma cu multi ani, venita din Albala la matusa ei de pe Colentina, doamna Viorica il zarise pe Calea Victoriei. Singur. Un print. N-a indraznit sa-i ceara un autograf. Iar intoarsa la Albala nu a suflat o vorba nimanui. Ramanea uneori pe ganduri in balconul lor de la etajul trei, vedere spre Parcul Libertatii.
Abecedeff se intoarce acasa. Furios, indignat, mahnit. Isi cearta nepotul ca n-a rasucit cum ar trebui de doua ori cheia in broasca si a lasat deschis gemuletul de la lucarna, se vede din strada. Nu adoarme repede, ca de obicei. Se descarca soptit in urechea nevestei, nu pot sa cred, l-am vazut pe marele Pralea. Il cocosau urat doua sacose cu pietre de moara. Sa nu dai doi bani pe el, si doar joi seara l-am vazut la National, nu era formidabil, Viorico?!... Femeia asculta, ar vrea sa inteleaga, il simte foarte aproape, se mira, o incearca vechi emotii hibernale, dar ii este foarte somn. Adoarme. Barbatul, nu. Ehe, sa-l fi intalnit el pe marele artist nu la Ritz, in cutare Capitala, dar macar la Marriott, in Bucuresti, si insotit de frumoasa necunoscuta, se intelege nu una dintr-astea cu buricul gol, sigur, era cu totul altceva. Ca niciunuia dintre ei nu i-ar da mana sa intre acolo, asta nici nu iti trece prin cap.
Asa cum, intr-un roman de KÃ?rouac, umblaretul care neintrerupt strabate America intr-o rabla pe patru roti isi da drumul in extaz: etc., etc. si intr-o vitrina l-am vazut pe Don Ameche cumparand un automibil... Uimire, candoare, placere, naivitate. Alta chimie decat in capul lui Abecedeff.
Eram de tot tanar si am scris un roman despre un baiat de noua ani. Fetita unei doamne din oras a citit cartea si a vrut neaparat sa-l cunoasca pe autor. Fetita avea zece ani. Cum arata un scriitor. Au aparut pe neasteptate in usa, mama si si fata, intr-o dupa-amiaza. Eu mancasem un pui cu mujdei si bausem o carafa de vin negru, dormeam tun in odaia mea cu carti. Cu fetita de mana, nevasta-mea a deschis pe tacute usa. Fetita a intrat si a iesit in aceeasi clipa. Furioasa, lacrimi. Pute, a zis, usturoi, tutun, nu poti sta acolo, hai mama acasa.
Un tip dintre aceia pe care nu-i vezi cu anii ma ajunge din urma pe zebra de la Scala. Ai vazut, zice, aseara la televizor documentarul ala despre Carol al II-lea? Nu apuc sa raspund. Il stiam regalist, intr-o vreme patimas. Bre, continua el, am stiut o groaza de lucruri despre Carolica asta. Foarte destept, cultivat, om de lume cu mult farmec. Escroc insa fara seaman, smecher, hahalera, ba, cum spunea regina neasemuita Maria, bestie, insa barbat adevarat. Ma rog... Toate ca toate, dar scrisorile alea, dulcegaria aia de cartier eu nu pot s-o inteleg. Ce naiba, rege, popor, natiune. Si sa-i spui unei domnisoare "pasarica mea draga" si sa te lasi alintat de Lupeasca, sa-ti spuna ea tie "maicuta" si "Carloanta al meu", pai il taie si pe Rica Venturiano. Cum stii, eu sunt un om instruit. Pot intelege multe, dar nu sa si tolerez prostul gust. Salut, mai vorbim, sunt grabit. Iar eu ce pot adauga? Multe, dar proza asta este abia o pata de culoare si nici atat in Marele Domino! Atata doar ca omul iesit din serie, oricine ar fi el, este armat in adancime de omul comun. Mai mult, omul comun este patul germinativ, sursa inepuizabila de energie.
Din cand in cand, artistul oboseste sa fie artist. Regele se satura sa fie rege. Marele chirurg este satul sa fie marele chirurg. Newton cantareste in podul palmei marul care tocmai ii cazuse de pe creanga in cap. E copt, aromat. Newton il mananca pe loc, cu pofta. Si abia cand umbla cu limba in cerul gurii dupa un sambure lipit acolo, este fulgerat de idee.
Ce fac, asadar, toti acesti oameni, altfel foarte putini, inzestrati mai mult decat restul? Eu stiu ce fac ei! Isi iau o vacanta secreta. Se copilaresc. Se intorc la omul comun. Fiecare cum si cat poate. O data pe an macar sa guste emotia omului kitsch, starea fericitului anonim care crede ca viata este o telenovela. Si chiar este! Numai ca adevarul e in cu totul alta parte. Destinul insa iubeste telenovela.
Banalul, domestica fac parte din samburele tare, unde se ascunde rezistenta artistului. Dintre numele care imi vin acum in minte aleg (iarasi!) pe Caragiale. Natura acestui autor nu e deloc usuratica, vesela, nepasatoare. Dimpotriva, este una sumbra, psihotica, rece. El o afirma intr-o fraza de mult cunoscuta: simt enorm si vaz monstruos. Ca sa se apere, Caragiale l-a inventat pe Mitica. Mergea la Union, asculta cupletele lui Ionescu, se tragea de sireturi cu mahalagiii. La fel de natural cum frecventa (si nu doar ca un meloman oarecare) marea muzica romantica germana. Iat cand a avut cu ce, s-a instalat la Berlin, unde a hotarat sa fie un ilustru necunoscut.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
