Printre comentariile suscitate de misterioasa Lege a Teatrelor (misterioasa pentru ca nimeni, nici macar cei ce au participat la elaborarea sa, nu stiu sa spuna daca, pusa in aplicare, ea ii va ferici ori, dimpotriva, ii va intrista amarnic pe presupusii beneficiari), printre subiectele de discutie, asadar, iscate "in sanul colectivelor" de principala norma ce va reglementa in viitor activitatea institutiilor de spectacol se numara, de la o vreme, si conceptul de trupa. Ce inteles va capata aceasta notiune - fundamentala, in teatru - in noile contexte?
Pentru ca, fara indoiala, acceptiunea actuala a cuvantului va trebui sa se adapteze realitatii modificate. Daca nomenclatorul propus de lege nu va suferi ajustari, teatrele vor deveni, peste catva timp, teatre de repertoriu, teatre de proiecte si teatre-gazda. Ultimele - limpede - vor dispune doar de o cladire si de un "staff" administrativ minim, care sa se ocupe de regia acesteia; dar celelalte? Situatia pare clara in cazul teatrelor de repertoriu, care vor avea un ansamblu stabil, angajat pe... Aici lucrurile se complica brusc. Singurul tip de angajament care confera stabilitate efectiva unei trupe este cel pe durata nedeterminata; pe viata, cum s-ar zice. Numai ca, de cativa ani de-acum, in niciun teatru interpretilor nu li se mai ofera contracte definitive; actorii sunt angajati pentru cate o stagiune, cu posibilitatea de prelungire a colaborarii daca institutia e multumita de "prestatia" lor, sau, chiar, pentru cate un spectacol - adica exact la fel cum se procedeaza in teatrele de proiecte. Fireste, ceea ce ne preocupa aici si acum nu este eventuala confuzie intre diversele tipuri de scene publice, ci, asa cum spuneam, fizionomia pe care o va capata, in conditiile date, trupa. O trupa este un organism viu, autonom si autosuficient, a carui existenta nu depinde de o cladire si transcende durata efemera a unui spectacol; o trupa este o structura socio-profesionala netinand de vreo clasificare si care se subordoneaza unui crez estetic unic, ba, chiar, unei viziuni impartasite despre lume si viata; o trupa este o comunitate de interese si aspiratii. Vorbim, desigur, despre trupa adevarata. Cu ea ne intereseaza ce se va intampla mai departe. Si cu ea nu stim ce se va intampla mai departe.
Aceste intrebari fara raspuns previzibil au inceput sa-mi bazaie intr-un colt al mintii in timpul unui spectacol vazut, spre sfarsitul stagiunii, la Teatrul Odeon. Nu pentru ca spectacolul nu era bun, ci tocmai pentru ca spectacolul era bun. El se numeste Camera de hotel. O trilogie, porneste de la trei texte de Barry Gifford, este regizat de Alexandru Dabija si jucat de cativa minunati actori - aceiasi (sau aproape aceiasi) cu care regizorul a realizat, in 2007, o montare nominalizata, in cadrul Galei UNITER, la Premiul pentru cel mai bun spectacol: Ionesco. Cinci piese scurte, un coupe cu texte de Eugene Ionesco. Ce au in comun romano-francezul Ionescu - prefer varianta autohtona a numelui autorului, pentru sunetul ei cu desavarsire... ionescian - si americanul Barry Gifford (nascut in 1946, dramaturg, scenarist, poet, romancier, eseist etc., etc., cu premii si succese internationale) este, oricat de neasteptat, foarte usor de vazut in spectacol: o privire amuzat-compatimitoare asupra oamenilor, adusi de viata in cele mai neverosimile imprejurari si blocati de ei insisi in cele mai uluitoare relatii. Pretextul dramaturgic al "trilogiei" lui Gifford e unul oarecum ostenit prin frecventare asidua: spatiul inchis, fix (in speta, camera de hotel cu numarul 603), prin care se perinda cele mai diverse tipuri umane (tragice, comice, patetice, extravagante sau chiar, asa zicand, extracorporale), angrenate in diverse povesti, compuse in diverse tonalitati - politisto-grotesti, realisto-melodramatice, farsesco-suprarealiste (parca e lista lui Polonius, in Hamlet: prietenii stiu ei...!), despre care nu dau amanunte, caci in fiecare dintre cele trei "episoade" nu doar finalul este surprinzator, ci si meandrele conflictului. La fel ca in Cinci piese..., Dabija construieste, in colaborare cu Laura Paraschiv, un decor unic continand, in adancimea scenei, mai multe locuri de joc, bine exploatate prin intrarile si iesirile personajelor. Acestea sunt intrupate, de la o poveste la alta, de aceiasi actori, care isi pot dovedi astfel, din plin, inzestrarea, schimband "cheile", "mastile" si mijloacele de expresie. Se impune, indiscutabil, Antoaneta Zaharia, care joaca pe rand - si cu egal talent - o prostituata ghinionista, o sotie bolnava de nervi si o mama autoritara; singura problema a acestei excelente actrite este glasul: sunt momente cand replicile ei nu razbat in sala - ori nu se inteleg. Pacat... O urmeaza cu bravura Mircea Constantinescu, desenand precis si cu haz savuros un infractor dur si apoi un functionar solemn. In roluri de mai mare sau mai mica intindere, Paula Niculita (o fetita ciudata, compozitie executata perfect de tanara actrita), Pavel Bartos (un sot iubitor), Liana Margineanu (o "ghicitoare" ticnita), Mugur Arvunescu (receptionerul foarte suspect al aparent nevinovatului hotel) sunt ireprosabili. "Copertele" de succes ale spectacolului sunt asigurate de Marcel Iures, pe post de guest star, animand cu dezinvoltura sa obisnuita silueta atragatoare-amenintatoare a unui psihopat, si de Dorina Lazar, irezistibila, prin naturalete, caldura si umor discret, in rolul unei bunici... moarte si-ngropate. Impreuna, actorii si regizorul dau sens si realitate notiunii de trupa, asa cum a existat ea dintotdeauna in teatru. Mai are acest "dintotdeauna" sanse sa ramana "pentru totdeauna"? Aceasta-i intrebarea.
P.S. O mentiune speciala pentru caietul-program al spectacolului, alcatuit - ca de obicei, la Odeon - cu fantezie si profesionalism (editori: Tamara Susoi si Laura Sterian; grafica: Sabina Spatariu).
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
