Bineînţeles că titlul romanului lui Corin Braga, Luiza Textoris (Polirom), înspăimântă mortal, întrucât anunţă textualisme, structuralisme şi hermeneutici cumplite. Ceva din toate acestea există în roman, dar doar în sprijinul interpretării viselor. Mare pasionat de tot ce înseamnă vis şi călătorie în inconştient, de la şamani şi vrăjitoare până la ficţiuni scriitoriceşti în domeniu, cercetătorul transpune în roman tot ce ştie din teorie. Lucru deloc facil, ba chiar riscant.
Meritul de pornire este că eroii lui Corin Braga nu visează precum romanticii, deşi parcă au mereu la îndemână o cheie a viselor, nici nu practică arta visatului – un dribling al entităţilor metafizice seducătoare şi periculoase – aşa cum o descria Carlos Castañeda, nici nu practică visul narcotic à la Jack Kerouak (Book of Dreams, 1960) şi beatnici, dar nici anticipativ-parabolic, cum se întâmplă în Johnny Panic and the Bible of Dreams (1977) al Sylviei Plath. Cât despre oniricii Dumitru Ţepeneag şi Leonid Dimov, aceia erau mai mult meşteri în minunate parabole estetizate şi bufe. Scriitura de aici reuşeşte să menţină o temperatură normală, inflamaţia vizionară este ţinută sub control, iar primele fraze anunţă un baroc gen Corneille: „Luiza Textoris era o fată cu nasul cârn şi ochi exoftalmici. Îi plăcea să doarmă, fiindcă în fiecare noapte în interiorul capului, pe spatele pleoapelor închise, i se deschidea o sală de cinematograf.” Dar nu o sală de cinema fermecător de cumincioară şi cu reveriuţe, precum la Daniel Cristea-Enache, ci una turbulentă. Vâna romantică reiese chiar din declaraţiile Luizei, care se declară extraterestră şi Peter Pan, deci inadaptată sadea. Puştoaică şi nu prea, ea practică autohipnoza şi zborul oniric. La capitolul poetic, cartea punctează prin comparaţii metaforice briliante. Noroc că ele nu devin sâcâitoare: Luiza doreşte să conserve prospeţimea întâmplărilor din vis „fixându-le în lumina bruscă a dimineţii ca în cutia de sticlă a unui insectar”; „Privind în sus, Luiza avu impresia că nişte fructe uriaşe de lumină se coc în jurul stâlpilor telegrafici”; „cerul avea culoarea albastrului de metil, ca o sticlă opacă în spatele căreia ar fi fost aprins un bec cu neon” etc.
Ca să nu pară abstract-artificial, destinul protagonistei este explicat genetic şi biografic. O excelentă comunicare cu bunica Emma, o iniţiată şi ea, o relaţie caldă cu comic-zăpăcitul Michael, tatăl medic, şi o alta tensionată cu Regine, mama dictatorială şi nevrozată.
După moartea bunicii, adolescenta va comunica cel mai bine cu Fulviu ori Friator, cum vi se pare mai uşor, tânărul care îşi anunţă prezenţa mai puţin obişnuit: „Te-am visat acum câteva luni. Erai îmbrăcată cu un voal lung de mireasă şi zburai. Dar voalul ţi s-a prins într-un stâlp de telegraf şi ai căzut. Am tot aşteptat să te întâlnesc, ca să te previn.” Nu prea frumuşica Luiza îşi dă seama ce noroc are să-i pice din cer un prevenitor cu aceleaşi înclinaţii ca ale ei, aşa că îl şi adjudecă instalându-se în viaţa lui.
Cum se observă, onomastica nebăştinaşă este o marcă în plus a intertextualităţii universale. Sunt chei şi chei presărate pe tot parcursul romanului care, ca un film de David Lynch, ar avea uneori nevoie de o listă cu atenţionări-ghidări ale lecturii din partea autorului. Meritul primordial al cărţii este totuşi că păstrează un aer respirabil în mod natural – o proză onestă, cu scop limpede. Cine vrea să meargă mai în adâncime, are toate deschiderile şi oportunităţile.
Scopul acela limpede este onirotehnica zborului (ca să o citez pe Elena Tacciu). Fulviu o struneşte în paşi mici pe Luiza. Mai întâi, ea trebuie să înveţe să-şi controleze zborul. Ambiţioasă, fata vrea control complet, de exemplu să reia un vis de unde l-a întrerupt moartea bunicii, care pare acoperită de o „crustă de zahăr candel”. Apariţia morţii în viaţa Luizei nu face decât să accentueze nevoia evadării în vis, în „timpul cubic” unde dispăruse Emma Textoris. Şi într-adevăr, complicarea existenţei nu e decât o chestie de voinţă: camerele se comprimă şi se alungesc ca la Boris Vian, oglinzile nu mai reflectă persoana care se priveşte în ele, ci dublul lor – fireşte că Luiza ajunge să se închipuie în New York. Vieţuirea în plin inception face ca nici un banal geam de dormitor să nu mai reacţioneze normal la întâlnirea cu o pietricică: „Cu un clinchet metalic, sticla scrâşni şi se crăpă dintr-o latură în cealaltă, ca o calotă de gheaţă care se rupe în două.”
Tot firesc, după catalepsie, urmează frica de a visa, blocajul oniric. Frica se bifurcă: pe de o parte avem pericolul rătăcirii, pe de altă parte pe cel al sufocării într-un oraş inundat. Protecţia cea mai la îndemână este izvodirea unui dublu, care să îşi asume toate păţaniile. De pildă, dublul lui Fulviu este Anir Margus. Ca acesta să poată zbura, i se instalează o conductă de pucioasă, imagine a coloanei vertebrale. Odată eliberat focul de la baza acesteia înspre creier, dublul poate să decoleze. Nu-i aşa simplu să te pilotezi prin vis, însă! Trebuie să înveţi buche multă. Aşa că lui Anir i se transferă documente utile, din altă dimensiune, pe căi neconvenţionale: este făcut să vomite cartea magică. Chiar şi aşa, Fulviu trebuie să se ocupe îndeaproape de educaţia lui, de aceea se şi rătăceşte în vis. Noroc că drumul coşmaresc trece pe la fereastra de la baia Luizei (honnit soit qui mal y pense!), în care bubuie disperat: „trezeşte-mă!” Ceea ce e supărător pentru tânăra care tocmai îşi visa şi ea dublul, pe Adela, într-un „spaţiu fagure”.
Dincolo de procedeele şamanice, semnalizările şi, în general, comunicarea din vis sunt splendid de inventive: de exemplu, se visează o pasăre trimisă să se lovească de un geam.
Soluţia cea mai serioasă pentru controlul viselor este începerea unui jurnal de visare, un roman la care să scrie atât Fulviu, cât şi Luiza. Suntem pe muchii de mise en abîme. Metoda notaţiilor este simplă: cum visarea se întâmplă între 4 şi 6 dimineaţa, un ceas deşteptător este reglat să sune la 5.30, astfel încât consemnarea să poate avea loc la cald. Această „explorare participativă” are şi un sub-scop: înlăturarea de la preşedinţia oraşului scufundat a maleficului Holom (că mă trec toţi fiorii numai când îi scriu numele!). În plan diurn, psihanaliceşte vorbind, Holom poate reprezenta o depresie sau chiar o comoţie cerebrală.
Iar povestea de abia acum începe! Aşa că vă sfătuiesc să o continuaţi. Abia după aceea recitiţi Interpretarea viselor a lui Freud. Luiza Textoris este un roman care îmbină utile cu dulci – deci are o latură didactică bine conturată. O mulţime de lucruri captivante se pot învăţa din el despre tehnicile onirice. Şi mai este un roman al candorii nezdruncinate de răutăţile din univers. Sentimentele transmise sunt complet nebucureştene.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
