Carlos Fuentes (Panama, 1928) este unul din cei mai reprezentativi scriitori ai Boom-ului hispanoamerican. După primele sale romane, La región más transparente (1959) şi La muerte de Artemio Cruz (1962; Moartea lui Artemio Cruz, în curs de apariţie la Curtea Veche Publishing), Fuentes a devenit una dintre figurile principale ale literaturii contemporane.
*
* *
Masa de prânz reprezintă un ceremonial important în Ciudad de México. S-ar putea spune că este ceremonia zilei. În Spania şi în America hispanică se numeşte dejun. Verbul este a dejuna. În Mexic, a mânca. Se mănâncă într-o verbozitate ancestrală care ar putea să fie canibală dacă nu ar fi fost domesticită de o varietate de cărnuri care alcătuiesc bogăţia sărăciei. Mâncare a mizeriei, hrana mexicană preface elementele cele mai sărace în reţete de lux exotice.
Cea mai deosebită este folosirea viermilor şi a larvelor pentru elaborarea unor feluri de mâncare suculente. Iată de ce, în această după-amiază (dejunul sau mâncarea mexicană care se respectă nu începe înainte de ora 14:30 şi nici nu se termină înainte de ora 18:00, uneori cu prelungiri de cină şi cabaret) iau masa la nemuritorul restaurant Bellinghausen de pe strada Londra, între Genova şi Nisa, cu vechiul meu maestru don Antonio Sanginés, savurând viermii de Maguey înveliţi în tortillas calde, date prin sos de guacamole, în aşteptarea următorului fel cu frunze de huazontles în sos de ardei iute guajillo.
Am de gând să relatez în paralel (pentru că se completează) această masă de la ora trei după-amiază cu întâlnirea nocturnă de pe terasa deschisă la ultimul etaj al Hotelului Majestic, care dă spre Zócalo, Piaţa Constituţiei, unde gustările tradiţionale nu diminuează damfurile tari de tequila şi de rom, după cum nici imensitatea pieţei nu e redusă de prezenţa lui Ierihon.
Don Antonio Sanginés a sosit punctual la Bellinghausen. M-am ridicat de la masă ca să-l întâmpin. Încercam să fiu şi mai punctual decât el, într-o ţară în care "p.m." înseamnă de fapt "punctualitate mexicană", adică o nepunctualitate asigurată, previzibilă şi respectată. Unii - cu Sanginés în frunte, urmat de preşedinţi; avocatul pentru că e bine educat, iar conducătorul pentru că Statul Major îi impune acest lucru manu militari - sosesc mereu la timp, iar eu mi-am permis să rezerv o masă cu trei tacâmuri, în speranţa că Ierihon ni se va alătura după cum spunea invitaţia pe care i-o lăsasem la Los Pinos. Se apropiau sărbătorile de sfârşit de an şi ceva din spiritul atât de festiv şi de convenţional prietenesc al acelei perioade mă făcea să sper că maestrul şi cei doi discipoli se puteau aduna să sărbătorească.
Nu-l mai văzusem pe Ierihon de la întâlnirea tensionată care avusese loc la Los Pinos între preşedintele Carrera şi şefii mei, Max Monroy şi Asunta Jordán, alături de care mă aflam atunci pentru prima oară după aberaţiile nocturne pe care le-am relatat şi care m-au făcut rău de râs faţă de mine însumi pe post de peeping tom, adică de pândaci imoral şi de prejudiciat sexual în acorduri de bolero. "Numai o dată", ca văduvele cărora le moare mirele în noaptea nunţii. M-am prezentat, aşadar, cât se poate de senin, în calitate de puşti care nici usturoi n-a mâncat... În aceeaşi seară, Ierihon îmi dăduse întâlnire la Hotelul Majestic din centru. În sinea mea nădăjduiam să vină şi la masa de prânz, cu credinţa într-o renaştere a celor mai plăcute amintiri şi speranţe care an de an ne aruncă în braţele lui Moş Crăciun şi ale celor Trei Crai de la Răsărit. "Copilul Dumnezeu un staul ţi-a însemnat", scria López Velarde în La suave patria. Şi adăuga, pentru a-şi marca ironia: "iar dracul puţurile de petrol le-a marcat". Trebuie să vă spun că am ajuns la dejun murmurând prima parte, bănuind că a doua avea să fie necesară mai spre noapte.
- Şi Ierihon? am spus ingenuu, luând loc în restaurant.
- Despre el e vorba, a răspuns Sanginés. A rămas tăcut, iar după ce a comandat mâncarea s-a mai însufleţit.
Cu nişte zile în urmă, avocatul participase la o întâlnire în casa prezidenţială cu Ierihon şi cu Valentín Pedro Carrera în persoană. În timp ce Sanginés îl îndemna la prudenţă pe preşedinte în privinţa acţiunilor lui Max Monroy, Ierihon îl incita să treacă la represalii împotriva omului de afaceri.
- Eu căutam un punct de înţelegere. Serbările comandate de preşedinte aveau un scop.
- Circ fără pâine, a întrerupt Ierihon.
Eu am continuat.
- Politica presupune armonia între părţi, sinteză, beneficierea unei părţi de ideile avantajoase ale celeilalte părţi. Trăim într-o ţară din ce în ce mai pluralistă. Trebuie să laşi puţin de la tine ca să câştigi ceva. Arta negocierii constă în ajungerea la acorduri, dar nu din politeţe, ci ţinând seama de interesele legitime ale celeilalte părţi.
- Pe calea asta, singurul lucru care se obţine este reducerea legitimităţii guvernului, a rostit cu îngâmfare Ierihon.
- Dar câştigă legitimitate Statul, a parat Sanginés. Iar dacă ai fi asistat la cursurile mele de la facultate, ai fi aflat că guvernele sunt trecătoare, pe când Statul e permanent. Asta-i diferenţa.
- Atunci trebuie schimbat Statul, a adăugat Ierihon.
- De ce? am spus eu cu o naivitate simulată.
- Ca să se schimbe totul, s-a încins Ierihon.
- De ce, în ce sens? am insistat.
Ierihon nu mi s-a mai adresat. S-a întors cu faţa către preşedinte.
- Este important să înţelegem ce forţe acţionează la un moment dat, bune sau rele. Cum să le facem faţă, cum să le acceptăm, cum să le orientăm. Vă daţi seama de existenţa acestor forţe, domnule preşedinte, credeţi că ele se mulţumesc cu distracţiile de bâlci de genul căluşeilor sau roata norocului pe care le oferiţi? Întrebaţi-vă, l-am întrebat pe Carrera (a continuat Sanginés), cât de dispuse sunt, în plus, aceste forţe să ajungă la un compromis.
- Compromis, compromis! a exclamat în seara aia Ierihon în timp ce schimbam replici ca de biliard în restaurantul de pe terasa Hotelului Majestic. Nu mai există niciun fel de compromis posibil. Preşedintele Carrera e timorat, un frivol care iroseşte ocaziile...
Am zâmbit.
- Tu îl ajuţi, bătrâne, cu faimoasele tale serbări populare.
M-a privit cu un fel de aer indulgent şi apoi a izbucnit în hohote de râs.
- Tu chiar crezi toate astea, bătrâne?
I-am spus că nu, dar mi se părea că el da.
De la masa de pe terasă Ierihon a arătat cu braţul întins spre imensul Zócalo al capitalei.
- Vezi piaţa aia? a rostit retoric.
I-am spus că da. El a continuat.
- Ne-a fost de folos în orice ocazie. De la sacrificiul omenesc până la defilări militare, ba chiar ca pistă de patinaj pe gheaţă ori pentru lovituri de Stat. Este o piaţă cu întrebuinţare multiplă. Orice măscărici poate să o umple dacă strigă destul de tare şi de puternic. Despre asta-i vorba.
Am încuviinţat din nou, fără să pun întrebarea tacită: "Şi acum?"
- Acum, a spus Ierihon cu un accent pe care nu i-l mai auzisem... Acum uită-te ce nu vrei să vezi, Iosua. Uită-te la străzile limitrofe. Uită-te la Corregidora. Uită-te la 20 Noiembrie. Uită-te spre laterale. Uită-te la Muntele de Pietate. Uită-te la Poşta Mare.
Eu mă străduiam să mă ţin pe urmele ghidului său urban. Nu, să nu mă opresc din privit, să nu-mi pierd atenţia. Să mă uit acum ceva mai în spate, spre Poşta Mare, spre Academie, spre Jesús Maria, spre Loreto, spre Leona Vicario. Ce vedeam?
- Peisajul obişnuit, Ierihon. Străzile pe care le enumeri.
- Şi lumea, Iosua, şi lumea?
- Păi, trecători, pietoni...
- Şi traficul, Iosua, traficul?
- Păi, dacă mă uit atent, destul de redus, puţine automobile, destule camioane...
- Acum pune-le pe toate la un loc, Iosua, adună oamenii răspândiţi pe străzile din jurul lui Zócalo, închide piaţa cu acele camioane, fă să coboare din ele gărzile înarmate, adună gărzile şi oamenii care sunt ai mei, Iosua, înţelegi. Oameni aşezaţi de mine în cele patru colţuri ale pieţei, înarmaţi cu pistoale şi bâte cu ghinturi, dar şi cu boxuri de metal şi bastoane, adună-i laolaltă cu cei coborâţi din camioane înarmaţi cu pistoale Magnum, automate Uzi şi carabine. Fixează cuiburile de carabinieri pe Muntele de Pietate, pe Primărie, chiar aici în hotel. Încearcă să auzi clopotele catedralei. Nu auzi nimic?
I-am spus că nu, încercând să trec peste delirul discursului, dar încercând să-i fac pe plac duşmanului meu.
- Sunt mute. Limbile lor au fost legate ca să nu sune.
- Definitiv? am încercat să-i ţin hangul (ca un copil, ca un nebun).
- Nu. Vor începe să bată din nou după ce luăm puterea.
- S-o luăm? Nu e prea mult? am rostit cu faţa încremenită, stil Buster Keaton, testând imparţialitatea senină în faţa argumentaţiei crescânde şi înflăcărate a prietenului meu.
- Da, a afirmat febril Ierihon. Mulţi. Foarte mulţi. Şi tu? Pot să contez pe tine? a spus plin de aprindere.
- Şi eu ce, bătrâne?
- Eşti cu noi sau împotriva noastră?
- L-am prevenit pe preşedinte, mi-a mărturisit Sanginés în timp ce mâncam la Bellinghausen, că e mai bine să previi decât să vindeci.
- Hai să vedem cine e mai tare, măi Toño, eu sau Monroy, a spus plin de sine preşedintele.
- Nu vă simţiţi atât de sigur fiindcă duşmanul se află doar în afara casei.
- Adică există duşmani înăuntru? şi-a arcuit sprâncenele Carrera. Cât sunteţi de neîncrezător, dragul meu av... Nu vă mai impacientaţi.
- Da, l-am privit în ochi. Dar nu acesta-i răul.
- Ce poate să fie mai rău? Carrera s-a arătat intransigent, aşa ca în vremurile bune.
- Duşmanul din afară. Nemulţumirea la care se referea Monroy, domnule preşedinte.
- N-ajung fiestele ca să-i distreze? a întrebat Carrera revenind la frivolitate.
- Treaba e că fiestele se preschimbă în altceva foarte diferit.
- În ce, Sanginés? Nu mai fi aşa de misterios!
- În brigăzi. În brigăzi de şoc. În ameninţări contra ordinii existente.
- Păi, şi Ierihon ce...?
- El le-a organizat.
- Ierihon? Unde? Cum?
- De aici, stimabile don Valentin Pedro Carrera. Din acest birou. De sub nasul dumneavoastră.
- Cine v-a spus asta?
- Cherchez la femme.
- Mai lasă-mă cu franţuzismele dumitale.
- Monroy a venit cu consiliera lui, Asunta Jordán.
- Bună fata, aproape că şi-a lins buzele Carrera. Măreşte-i leafa.
- Nu lucrează pentru dumneavoastră.
- Ah! Oricum, e bună.
- Eu v-am adus-o pe a casei.
- A casei cui?
- A casei dumneavoastră, domnule preşedinte. Riposta dată lui Max Monroy şi Asuntei Jordán. O persoană tânără, cu idei proaspete, absolventă la Sorbona.
- Iar o luăm cu franţujii ăştia. Oh, là la!
- Avem nevoie de ajutor. Duşmanul ni s-a strecurat în casă. Nu rămâneţi singur cu vipera din şemineu. S-ar putea să fiţi greierele cel isteţ, dar temeţi-vă de vipere.
Sanginés s-a dus până la uşă. A deschis-o. A intrat o tânără serioasă, dar cordială, elegantă, frumoasă şi cu o strălucire de forţă în ochi, cu pletele în vânt, însoţită de austeritatea taiorului, eleganţa pantofilor şi fastul picioarelor.
- Domnule preşedinte, v-o prezint pe noua dumneavoastră asistentă, domnişoara María del Rosario Galván.
- Anşante, mamuazel! Carrera s-a aplecat să-i sărute mâna, dar ridicând mereu privirile.
Aşa că acum ştiam şi eu ce aflase Sanginés despre Ierihon. Şi m-am încăpăţânat să nu cred fiindcă, înainte de orice, credeam în prietenia care ne lega, din şcoală, pe prietenul meu şi pe mine.
Fragment din Voinţa şi norocul de Carlos Fuentes, în pregătire la Editura Curtea veche. Traducere din limba spaniolă de Horia Barna
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
