In iunie 2002, la nici 20 de ani, Irina Denejkina devenea peste noapte o celebritate, in momentul cand manuscrisul sau era "pescuit" de pe internet si nominalizat la prestigiosul Premiu National Bestseller al Rusiei. Tradusa la scurt timp in 12 limbi si publicata de case editoriale de renume (Seuil in Franta, Simon and Schuster in Statele Unite, Einaudi in Italia), autoarea a cucerit rapid presa internationala, care a descoperit in anonima studenta la jurnalism din Ekaterinburg un fel de wunderkind al generatiei postperestroika si o voce definitorie a literaturii pop in Rusia postsovietica. Prozele sale, "un Trainspotting a la russe", dupa cum au fost supranumite, vorbesc cu o franchete socanta si o violenta cuplata cu candoarea si sordidul despre sex, votca si droguri, despre MTV, McDonald's si familia Simpson, despre rock'n'roll si internet, despre Rusia de azi ce se vrea capitalista si despre o intreaga generatie de adolescenti prinsi in deriva tranzitiei.
Lioha-rottweiler
Dupa istoriile mele
marea s-a rasturnat
si cineva a inventat atunci uscatul
si de la sine
totul a devenit mai bun.
Zemfira
Liudka statea in picioare pe prichiciul ferestrei de la etajul doisprezece si se pregatea sa sara. Era usor ciupita si avea parul valvoi. Ii flutura in vantul de decembrie, iar degetele ii devenisera sticloase. Liudka era ferm decisa sa sara. Pentru ca venea al treilea mileniu si ea era singura acasa. Si nimeni nu o invitase nicaieri si nimeni nu venise la ea. Si parintii plecasera in vizita si nu vrusesera s-o ia cu ei. Pe masa trona o sticla de sampanie stiuletiforma si o farfurie cu sandvisuri. Pana la Anul Nou ramasesera patruzeci de minute. Cand orologiile din toata tara vor bate ora douasprezece, Liudka nu va mai fi. Trupul ei va zace pe asfalt, iar sangele ei, amestecat cu zapada, va ingheta in bulgari diformi.
Suna cineva la usa. Liudka tresari si aluneca pe prichici, dar reusi sa se prinda de pervaz. Degetele rebegite de frig ii intepenisera, crispate. Vantul ii mangaia, cu ingaduinta, picioarele goale, repezind in ele zapada.
Liniste.
Soneria zbarnai din nou. Liudka simti cum degetele-i paralizeaza lent. Viata nu i se perinda prin fata ochilor ca pe un slide, cum e cazul sa se petreaca in clipa de dinaintea mortii. In loc de asta, Liudka vazu cu limpezime un cap ras si niste ochi insolenti. "Lioha-rottweiler...", gandi ea si-si desclesta degetele.
Nici macar nu-l cunostea.
Serioga, un amic economist, le invitase atunci pe ea si pe Tanka la petrecerea organizata de o banca in cinstea Anului Nou. Tanka era teribil de nervoasa.
- Pha..., facuse ea, azvarlind pe pat o rochie argintie. N-am pur si simplu chef sa merg.
- Dar de ce? o intrebase cu mirare Liudka, in vreme ce manca cu lingurita iaurt cu visine.
- De ce?!!
Ochii Tankai se rotunjisera, semanau cu niste nasturi bleu.
- Stii tu ce fel de indivizi vin acolo?! Pai acolo e banca, au brad... Sunt toti tapeni ca niste oua...
- ...de elefant, completase Lidka.
- Ihi, se declarase de acord Tanka in mod surprinzator, isi scosese puloverul si se strecurase lunecand in carpusoara aceea argintie.
- Asculta, am impresia ca rochia asta-i cam aiurea...
Rochia abia-i acoperea fundul, iar picioarele care porneau de la el in jos aduceau cu doua bete drepte. Sanii ascutiti se zburleau prin sclipici.
- Asta-i ca pentru striptease, mi-a spus mie Galea.
- Pe-a ma-a-a-sii...
Serpuindu-se ca o rama, Tanka incepu sa lunece afara din rochie.
- Imbraca-te ca de cocktail, o sfatui Liudka.
- Dar ce, o sa bem cocktailuri acolo? se interesa furioasa Tanka, facand vant in dulap rochiei de striptease.
De baut, n-au baut cocktailuri, ci vin si sampanie, apoi votca si apa minerala. Chelnerii destupau sticlele si faceau disparute dopurile in buzunare. Functionarii bancii stateau in picioare si mancau cu demnitate salatele si biftecuri. Burtile si piepturile invesmantate in camasi si rochii scumpe, sclipiciul din par - toate astea ii situau, fara umbra de indoiala, in lumea Alesilor. Tanka, in rochia ei idioata de cocktail, lunga pana-n calcaie, privea cu un aer ostil ringul de dans, unde topaiau cu elan niste economisti-manageri, cot la cot cu agentii de paza. Mai apoi insa, bagand de seama ca nimeni n-are nici o treaba cu rochia ei, s-a amestecat in multimea aceea nebunatica si a-nceput sa topaie si ea in ritmul unor cantecele in genul "Anul Nou apare-n prag,/ noi il primim cu mult drag!...". Liudka, nu mai putin, ba poate chiar mai beata, manca banane si-i analiza cu priviri sovaielnice pe bodyguarzi. Erau toti unul si unul - inalti, umflati de musculatura.
- Dar ala cine-i? il impunse ea pe Serioga, aratand spre o huiduma in camasa alba, fascinant ca un mafiot, tuns zero, cu niste ochi ingrozitor de insolenti.
- A... ala-i Lioha, raspunse fericit Serioga. E sofer. De fapt, locuieste in apropiere de tine, l-am vazut de vreo doua ori pe-acolo, isi plimba rottweilerul pe locul ala viran...
Lui Lioha ii sclipira dintii albi, ca de iepure, in lumina ultravioleta, si isi scutura umerii uriasi.
- Tanka! Tanka!
Liudka se chinui sa razbata, poticnindu-se, la amica ei, care imbratisase deja pe de-a-ntregul un programator.
- Vino-ncoace!
- N... ce? facu Tanka dezmeticindu-se si lasand balta programatorul, pe care, altminteri, gestul nu-l indurera catusi de putin, si-si urma supusa prietena supraexcitata.
Liudka o conduse topaind pana la tanarul care dansa si i se confesa, susotind tare, dupa ce trase urechea Tankai spre ea:
- El e Lioha-rottweiler! Super, ce zici?
Tanka, tot leganandu-si soldurile, ii dadu roata lui Lioha prin multime, il cerceta din toate unghiurile prefacandu-se ca danseaza, iar la intoarcere concluziona:
- Mda... E misto!
Liudka era inca in liceu, intr-a zecea, era o eleva mediocra. De aceea viata ei nu abunda in senzatii tari. Isi petrecuse toti anii constienti in acelasi colectiv, toti baietii din clasa i se pareau doar niste adulti acneici, fara nici un semn distinctiv legat de apartenenta sexuala. Aveau par grasos, firicele umede deasupra buzei de sus si spuneau bancuri rasuflate.
Pe cand Lioha - alta viata! Asta-i barbat! Zdrahon si insolent ca un motan imbuibat. Si mai mare cu cinci ani ca Liudka. Dar Liceul nr. 3 si gruparile interlope traiau in atmosfere total diferite. Oamenii din aceste medii nu se vor intelege unii pe altii, se pot culca unii cu altii, dar nu se vor intelege... Interesul ei pentru el friza absurdul infantil, iar lipsa lui de interes pentru ea friza lehamitea fatisa.
Liudka ofta. Nu indraznea sa faca cunostinta cu Lioha, macar ca era deja beata-cui. Tanka cerceta imprejurul din priviri si racni, ca sa acopere muzica:
- Babalacii astia s-au indopat dar topaie ca dracii! Ceva de groaza! Sunt oameni ca toti oamenii!
- Si ce-ai vrea, sa-si raschireze degetele?! zbiera, la fel, Liudka.
- Ei, asta-i... Sunt totusi functionari de banca.
In clipa aceea, de Tanka se apropie, congestionat, adjunctul directorului comercial si o lua la dans. Pe adjunct il chema Nikolai Gheorghevici, avea cincizeci de ani.
- Sa facem cunostinta, mormai el cu voce de bas in urechea Tankai. Eu sunt Kolea. Dumneata?
- Eu sunt Tatiana.
Petrecaretii topaiau pe ringul de dans si se bucurau de orice - de muzica data la maximum, de fumul de tigara, de bodyguarzii voinici si troscaiti, de mandarinele de pe masa si unul de altul. Atmosfera era imbacsita cu o asemenea cantitate de bunavointa, incat iti naucea mintile mai ceva ca votca Flagman.
Liudka dansa cu Serioga si se impregna de atmosfera aceea de fericire, se simtea usoara ca heliul. Bea aerul imbacsit de fum de tigara ca pe o apa pura si facea disparute dopurile in buzunar...
S-au intors acasa in zori, motaind pe bancheta din spate a Opelului lui Serioga. Tanka s-a culcat asa, in rochia de cocktail, si a sifonat-o ingrozitor, arata de parca ar fi rumegat-o vaca. Dimineata stateau amandoua in bucataria Liudkai si beau cafea.
- La dracu'..., facu Tanka smarcaind din nas. Ce s-a intamplat? Sper ca n-am acostat pe careva?
- N-ai... si e pacat. Ti-ai fi gasit un tip tapan...
- Ca oul de elefant, da? ricana Tanka si gandi cu voce tare, cu obrazul sprijinit in pumn: Tipii insipizi sunt de regula niste fraieri. Pe cand astia sunt tipi ca lumea. Normali.
- Si prin ce se deosebesc aia de astia?
- Pai, insipizii, ii explica Tanka, sunt aia care urla: "Iti stalcesc mutra!".
- Si tapenii?
- Tapenii ti-o stalcesc.
Liudka se sperie de moarte, se sperie in asa hal incat respiratia i se taie si dintii i se inclestara. O fractiune de secunda ramase suspendata intre cer si pamant in vazduhul inghetat, ca in formol, apoi cazu la pamant.
Imediat insa bratul ii fu rasucit. Cu un trosnet ca de oase sparte la macelaria din piata. Liudka nici macar nu apuca sa-si imagineze ce se petrece. Poate sufletul ei isi luase zborul? Prin brat. Simti o lovitura arzatoare in piept si stomac, apoi o durere ascutita, usturatoare, ca si cand cineva i-ar fi smuls colantii inghetati - daca i-ar fi avut pe ea - cu piele cu tot.
Zavorul de la usa era putin departat, avea metalul limbii indoit. Pe covorasul de langa usa statea si fornaia, cu limba scoasa, un caine mare, negru, cu pete roscate. Si chiar in fata Liudkai statea protapit Lioha-rottweiler si, la fel ca si cainele, sufla greu si o privea cu ochi rotunzi, intunecati.
- Naroado, spuse el manios, cu un icnet.
- Cine esti? sopti cu buzele uscate Liudka.
Deja nu mai intelegea nimic, cauta din priviri aripile pe spatele lui Lioha.
Lioha nu-i raspunse, inconjura camera si se aseza pe canapea, band o dusca de sampanie direct din sticla. Mainile ii tremurau marunt.
- Cine esti, la urma urmei?
Liudka isi fixa anevoie privirea asupra acelui cap ras, incercand sa se dumireasca cine e - Cel de Sus deja, sau vreun inger.
In loc de raspuns, Lioha mai trase un gat si clatina din cap:
- Treceam pe-aici cu cainele, pe toti dracii... si o vad pe naroada asta-n fereastra...
Liudka se dezmetici cu incetul si primul lucru care-i veni in minte ii iesi pe gura:
- Cum, tu ai sunat la usa?
- Dar cine? Puskin? Pusca mea... Bine macar ca era incuiat numai cu zavorul...
Au stat asa, in tacere, destul de multa vreme. Liudka se incalzise, isi venise in fire si acum isi analiza picioarele julite, pline de sange, si mana umflata.
- Unde tii ceva de bandajat? o intreba posac Lioha-rottweiler.
Liudka flutura vag din mana in directia bucatariei. Privi in tacere cum Lioha scotoceste prin sertare si injura cu jumatate de soapta. Apoi se aseza si privi la fel, buimaca, mainile lui puternice, indemanatice, maini ca de hot, care ii bandajau strans incheieturile mainilor si cotul. Apoi picioarele. Cainele statea culcat pe covoras si fornaia, rotindu-si ochii stralucitori.
- Maine te duci la urgenta..., spuse el la fel, posac.
Inchise bine fereastra, facand sa intre adanc in locasurile lor cremoanele scorojite, nefolosite. Trase pana si storurile. Apoi apasa cu un deget metalul cromat al incuietorii, care era indoit, si il puse la locul lui.
Liudka se ridica pe picioarele tremurande si se aseza apoi pe un colt de canapea, simtind iarasi si iarasi inauntrul ei un vid rece. Tresarea si pipaia stofa canapelei, o verifica grijuliu, nu cumva sa se surpe pamantul sub ea...
- Mi-a parut bine de cunostinta, spuse Lioha, apucand lesa rottweilerului. Salut.
- La revedere..., rosti doar cu buzele Liudka, privindu-l cu ochi abulici.
Lioha tranti usa si pleca. Iar peste zece minute, televizorul transmitea un viguros "Bom-m-m... Bom-m-m...". Liudka statea infundata in perne si se uita la focurile de artificii, la sutele de stelute multicolore care explodau in tarii. Ecranul ii lumina fata palida, pe care incepuse sa infloreasca, intarziata, o roseata pricinuita de iritare. Covorasul din fata usii statea stramb, iar pe dusumea sclipeau mici balti murdare de zapada topita.
"A lasat cainele mizerie, gandi masinal Liudka, trebuie sa curat".
Moartea pe chat
Stateam la computer. Aud deodata o bataie in usa. Cat se poate de clar: "Cioc-cioc!". La doua dimineata? Ciudat... Raman locului. Si atunci, usa se intredeschide usurel si intra cineva intr-un vesmant larg. Si cu o coasa.
- Cine esti? intreb eu, la inceput cam pierit.
- Moartea, imi raspunde cu glas coborat.
E jenata.
- D-d-de ce?
Sta in picioare, se muta de pe un picior pe altul. Isi invarte coasa in maini.
- Uite-asa, spune ea. Treceam prin preajma si am intrat... Dar ce-i? Te pomenesti ca-ti pare rau?
- A, nu, raspund eu, prinzand putin curaj. De unde ai scos-o si pe-asta? Intra. Vrei un ceai?
Ea ridica timid din umerasii ei micuti. E jenata. Se asaza totusi pe un colt de scaun. Eu ma duc dupa ceai. Doar apa trebuie sa fiarba, nu-i asa. Si trebuie sa pun si zahar. Nu i-l pot servi fara zahar, totusi...
Revin in camera. Moartea se asezase la computer si clapaia cu degetele pe tastatura. Incet. Iti dai seama imediat ca nu prea le are cu computerul.
- Ce faci? o intreb.
- Intru pe chat..., raspunde ea cu un aer satisfacut.
Ma rog, duca-se naibii. N-are decat sa intre pe chat. Ce, imi pare rau? Doar nu-s vreun chitros.
Ma asez alaturi, ma uit pe ecran. Moartea si-a dat pe chat numele Nasty. Scrie toate tampeniile. Trimite salutari. Trimite ferestre cu "Smileys". Si-a insusit, in linii mari, instructiunile.
Apoi am baut ceai. Cu turta dulce, daca tot veni vorba. Doar nu-s vreun zgarciob. Nu ma calicesc eu cu Moartea. Las' sa manance si ea. Asa... Am baut ceaiul, si ea s-a pregatit de plecare.
- Plec, zice. Am treaba. Ma-ntelegi.
- Bineinteles, o aprob eu. Afacerile-s afaceri. Sa mai treci pe la mine.
- Neaparat!
Si zambeste. Se vede treaba ca i-am placut. In general, sunt un baiat bun. Oamenii ma plac.
A plecat. Iar eu am intrat pe chat. S-or fi saturat ceilalti sa astepte. Intru - nimeni. Adica e cate ceva, dar se vede ca sunt discutiile de dinainte. Nu s-au reinnoit. Ultimul mesaj e asta: "Ce-i, cretinilor, vi s-a urat de frecangeala?", trimis sub numele Nasty. Parca am mai vazut undeva nick-ul asta... Bun, gata. Intru sa-mi verific mail-urile.
Da-mi
(...) Denea Sedea pe o banca, cu mainile varate in buzunare. Am iesit si m-am impiedicat de privirea lui. M-am oprit.
- Salut, mi-a spus el vesel si s-a apropiat. Ziceam sa te conduc pana unde mergi.
- Ma rog, condu-ma, am zis, am ridicat din umeri si m-am pomenit gandind ca in ultima vreme ridic des din umeri.
Viata devine inaccesibila intelegerii mele de nivel standard.
Denea m-a condus pana la metrou, s-a mai gandit putin si m-a condus pana la facultate. Pe drum mi-a povestit o multime de chestii interesante. Deci are douazeci de ani. Asta-primavara s-a intors din armata. A facut serviciul militar in Divizia Tuman, a fost in Cecenia si chiar sub ochii lui teroristii i-au impuscat toti prietenii, numai el a scapat. Acum lucreaza ca agent de paza, dar se plictiseste in orasul asta si, in general, se plictiseste "in civilie". Iubita nu a asteptat sa se intoarca el din armata si s-a maritat cu altul. Intr-un final, Denea mi-a explicat, volubil, ca ar trebui sa se intoarca in Cecenia.
In sinea mea, eram contra ideii. Denea imi placea. Nu stiu prin ce anume. Avea in priviri un mi-se-rupe uluitor, vadit. Si praful de s-ar alege de lumea asta, el n-ar face decat sa priveasca, sa-si vare mainile in buzunare si sa se duca in treaba lui. Era greu sa-l atingi cu ceva. Despre tipi ca el se spune: "Nu pune la inima". Macar de-as fi si eu asa.
Toata ziua am incercat sa adopt stilul miserupist si chiar mi-a reusit de minune. Adica am chiulit cu inima usoara de la cursul de limba rusa, ba chiar si de la seminar.
Denea ma astepta langa catedrala Kazan, asezat, cu o figura impasibila, pe banca. Mi-a zambit. Mi-am descretit si eu fruntea. Si ne-am dus sa ne plimbam.
Seara a venit la mine Volkova, fierband de indignare.
- Pe unde mi-ai umblat toata ziua, cap de popice? m-a intrebat ea furioasa, instalandu-se pe patul meu cu o sticla de bere in mana si pornind televizorul. Pune-mi "Familia Simpson". Te-am tot sunat azi.
- Ne-am plimbat.
- Care "ne-am"?
- Denea si cu mine. Inchipuie-ti, cand am plecat de la Leapa am cunoscut un baiat. Locuieste pe-aici, prin apropiere.
Volkova a asteptat nerabdatoare sa termin si a inceput imediat sa-mi insire amanuntele intalnirii ei din seara anterioara, care trecuse armonios in noapte si, la fel de armonios, in dimineata.
- Se scalda-n parale! Masina BMW. Mi se sasaia intruna: "Ah, Lena, pur si simplu nu pot sa te privesc!". Mi-a platit un stripper cu o mie de ruble! Dupa aia ne-am dus la el, Tarasova si tipul ei s-au culcat pe jos, ca al meu n-avea decat un pat, si-n patul ala eram eu!... M-a dus azi-dimineata la serviciu, mi-a cerut numarul de telefon.
- O sa mai vina?
- Nu stiu, mi-a raspuns dezinvolt Volkova. Dar Denea ala al tau cum e? Saruta meserias?
- Nu stiu, n-am incercat, am recunoscut eu.
Volkova s-a scarpinat sceptica pe obraz si a anuntat:
- Gata, facem o plimbare.
Se intunecase. Ne puseseram in gand sa mergem la cafeneaua La Grasunul - eram destul de dezbracate, pe tocuri, ce mai, super, dar la jumatatea drumului am fost somate:
- Stai! Nici o miscare!
Volkova s-a oprit derutata, privind gasca din fata noastra. De noi s-a apropiat, zambind, Denea.
- Buna.
- Buna, m-am bucurat eu.
- Buna, a rostit cu raceala Volkova, dand de inteles prin intreaga-i infatisare ca ea e demna de aplauze, de limuzina si de flori, nu de un "buna" venit din partea unui "minor". Asa-i considera ea pe toti tinerii sub douazeci si sase de ani si fara masina.
Intre timp, s-au apropiat si ceilalti: niste pustani pe care nu-i cunosteam - o fata cu un cap ca un ou invelit in par blond si Niger. Tipul cu lantul. Chestia asta, pare-se, nu intra in planurile Volkovei, asa ca tot restul serii a afisat o mina acra.
Ne-am plimbat pana la statiunea Ozerki si inapoi, am baut bere, dupa care ne-am dus in parcul din spatele caii ferate si gasca lui Denea s-a pus pe cantat. Au aprins un foc. Fata canta cu voce pitigaiata: "Asta e lumea in care traiesc. Aici traiesti tu, traiesc prietenii nostri..." si ciupea strunele chitarei. De Volkova s-a lipit Misa, un pusti maruntel si pletos. Stateam vizavi de ei, pe o banca. Denea a luat chitara:
"De ce ma privesti asa staruitor? De-acum eu nu mai sunt a ta. In cei doi ani, cati au trecut, am intalnit multi, multi tipi...".
M-am ridicat si m-am dus dupa un tufis, pentru ca berea se cerea impetuos golita. Apoi m-am intors si am zarit ceva mai departe de gasca, pe mal, o silueta in baggy. Silueta ii apartinea lui Niger.
- Salut din nou, i-am spus eu cu veselie exagerata, aruncandu-i o privire turmentata.
"In bezna trasaturile se topesc, topesc, topesc in bezna. Cu buzele-mi iti caut buzele, dar imi dau seama, nu sunt ale tale...".
Nu mai tin minte cum s-a intamplat totul, dar peste un minut eram in bratele lui Niger si el imi sufla in fata, cu buzele intredeschise. Apoi m-a sarutat. Am ezitat relativ, dupa care m-am lasat dusa de val. Niger era puternic, placut la pipait, ca un armasar tanar. Din ochi navalea asupra mea privirea lui impertinenta, amestecata cu ceva copilaresc, iar eu, bolborosind in semn de adio, m-am inecat in ea. Cu alte cuvinte, Niger si cu mine ne-am sarutat pana a dat peste noi Misa, venit sa se usureze. Misa a emis un "Oh" politicos si s-a indepartat. Niger si cu mine, abtiguiti, ne-am uitat fix unul la altul, nauci, dupa care ne-am intors la foc.
Mizerabila de Volkova pricepuse totul si mi-a tot facut cu ochiul pana i s-a invinetit. Parca se dilise. Iar Denea canta inainte, ca si cand nimic nu s-ar fi-ntamplat - si toate cantecele erau din cele de jale, de catanie, de genul "Toti m-au parasit, amarat si necajit mai sunt pe lumea asta". Dar ochii tot doldora de miserupism ii avea. Eu, una, n-as putea sa fiu asa tot timpul. Nu pot sa le iau pe toate asa, la futu-i ma-sa, pentru ca nu stiu in spatele carui motiv anume sa ma ascund. Pe cand Denea stie - in spatele tuturor acelor prieteni ucisi. Au fost si nu mai sunt. Sub ochii lui. De-asta privirea lui e vida.
Canta si se uita la mine. Eu - la el. Si-mi ziceam: "Mare bulibaseala e-n capul meu!"...
Iar am ajuns tarziu acasa. Iar a-nceput: "De fapt, cat mai poate continua asa? E noapte afara, si dumneaei imi umbla nu se stie pe unde! Sa fie pentru ultima oara!". Am dat din cap. Ce era sa fac? Pai chiar, doar nu era sa-i promit ca o sa vin devreme. Pentru ca n-o s-o fac.
Fragmente din volumul Votca-Cola, de Irina Denejkina, in curs de aparitie la Editura Curtea Veche, colectia Byblos. Traducere din limba rusa de Denisa Fejes
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
