Guvernul italian vrea să salveze trei bănci care se clatină sub povara creditelor neperformante. Ca de obicei, sunt puse în balanţă aspecte vitale, însă găsirea unui echilibru nu înseamnă că fiecare bancă cu probleme trebuie salvată de fiecare dată, scrie Giugliano.
În decembrie anul trecut, Monte dei Paschi di Siena, a patra mare bancă italiană după active, a aplicat pentru o injecţie de fonduri publice, o aşa-numită recapitalizare preventivă, iar BCE şi Comisia Europeană îi analizează cererea. Două bănci regionale mai mici, Veneto Banca şi Banca Popolare di Vicenza, au urmat o cale similară.
Italia nu încalcă nicio regulă. Directiva UE care guvernează falimentele bancare le permite guvernelor să injecteze capital nou într-o bancă atâta timp cât aceasta este solventă în condiţii normale, iar susţinerea acesteia este necesară pentru a evita probleme la nivelul întregii economii. Recapitalizarea preventivă permite cu alte cuvinte excepţii de la regulile stricte ale UE cu privire la bailout-uri. Şi totuşi, autorităţile ar trebui să dea dovadă de precauţie cu privire la această portiţă, avertizează editorialistul Bloomberg.
Unele guverne vorîncerca s-o exploateze pentru a ţine în viaţă „bănci zombie“. Această tentaţie este mai mare în Italia, unde guvernul va încerca să salveze cât mai mulţi investitori de retail posibil pentru a evita o reacţie politică.
Menţinerea în viaţă a tuturor băncilor ar implica într-un final costuri foarte ridicate, potrivit lui Ferdinando Giugliano. Salvarea unei bănci astăzi nu garantează că nu va mai fi nevoie de un pas similar mâine.
Găsirea unei soluţii atunci când sunt puse în balanţă temerile privitoare la stabilitatea financiară şi necesitatea de a lăsa un număr mai mare de bănci să falimenteze nu este uşoară, însă aceasta este legată de o mai strictă aplicare a regulilor. Autorităţile ar trebui să se asigure că băncile salvate sunt viabile. Nu este sigur că Banca Popolare di Vicenza şi Veneto Banca ar trece acest test. În general, autorităţile ar trebui să fie mai vigilente cu privire la băncile mai mari, interconectate, şi mai relaxate cu privire la băncile mai mici.
Principala obiecţie faţă de această abordare este că duce la problema „too big to fail“, expusă în timpul crizei financiare. Din acest motiv, băncilor ar trebui să li se ceară să-şi accelereze elaborarea de planuri („living wills“) care să permită autorităţile să le închidă fără daune semnificative pentru restul sistemului. Băncile care nu se conformează ar trebui obligate să-şi reducă dimensiunea, scrie editorialistul Bloomberg. Totuşi, până când acest proces este finalizat, ar trebui să existe un tratament diferenţiat.
Iar în cazurile băncilor lăsate să falimenteze, statul trebuie să se implice în continuare.
Guvernele europene ar trebui să se pregătească să facă loc schimbărilor care au loc în industria bancară, în loc să li se opună orbeşte. Alternativa este ca acestea să asiste la pierderi de miliarde de euro, doar pentru a amâna inevitabilul.
