"Băncile din Europa de Est ar trebui renaţionalizate dacă va continua blocarea creditării, care frânează creşterea economică."
Analiza publicată ieri în cel mai mare cotidian american de business afirmă, într-un mod cum nu a mai făcut-o niciodată un ziar din Occident până acum, că atâta timp cât băncile din Europa de Vest, care deţin în proporţie de 80-90% băncile româneşti, ungare sau bulgăreşti, sunt prinse în criza datoriilor suverane, nu vor relua creditarea în sucursalele lor din Est.
Ca urmare, statele din Est trebuie să facă ceva. Ce? Să impulsioneze instituţiile locale de credit, câte au mai rămas, să-şi facă unele noi chiar, dacă nu mai au, sau, atenţie, să răscumpere băncile vândute.
De fapt, ce spune acest articol? Că, strategic, atât timp cât statele din Est mai sunt state, trebuie să facă ceva pentru popoarele lor.
Aici vine problema principală: îşi poate folosi România instituţiile publice pentru a readuce creşterea economică prin mijloace proprii sau va sta de acum veşnic la mâna finanţării şi investiţiilor internaţionale?
Adică este România în UE ca judeţul Giurgiu în România - fără bancă, trezorerie, cu spitale în stare dezastruoasă - sau are capacitate, are politici, are independenţa şi are instrumentele de creştere şi dezvoltare proprii?
Ne putem asuma şi putem accepta acest mesaj? Ne dăm seama că ceea ce se spunea acum cinci ani, imediat după aderarea la UE, că România se va scufunda în Europa şi că graniţele vor dispărea, a devenit o iluzie?
Că exemplul derivei Greciei, o ţară amanetată practic cu totul la creditori, arată că trebuie ţinut cu dinţii de resursele naţionale, oricare ar fi acestea - umane, financiare, naturale, geo-strategice?
Din păcate, mesajul transmis de sus, de la vârful celor 1,2 milioane de funcţionari din guvern şi ai instituţiilor financiare publice, este că ne-am predat cu totul şi că numai din străinătate poate veni nu numai relansarea, ci, mai grav, şi organizarea resurselor.
Criza din 2008-2011 nu seamănă cu cea din 1997-1999 din două motive. Prima mare diferenţă este că între timp statul român a rămas cu sub 10% din economie sub administrare directă. Cele 35 de mari companii care mai sunt în proprietatea sa au o cifră de afaceri de 10 miliarde de euro, adică 5% din cifra de afaceri de circa 200 miliarde de euro a companiilor din România.
Sigur că este un spaţiu de productivitate şi eficienţă care trebuie câştigat - dacă minusul agregat de 500 milioane de euro pe care îl produc cele 35 de mari firme de stat s-ar transforma în profit de 2 miliarde de euro pe an, atunci deficitul bugetar s-ar înjumătăţi.
Dar ineficienţa actuală a statului este în altă parte. Şi este greu de acceptat acest fapt, dar trebuie spus: în comenzile făcute firmelor private de către stat în toate formele sale - guvern, autorităţi locale, instituţii auto-finanţate, companii de stat. 10% dacă ar fi mai mici plăţile aici, nu cu 50%, economia totală ar fi de 2 miliarde de euro.
A doua mare diferenţă este povara creditelor care apasă populaţia, de 25 miliarde de euro, inexistentă în 1999. Cei 180.000 de români care au luat credite pentru casă şi 3,5 milioane care au luat credite de consum plătesc băncilor rate şi dobânzi de circa 5 miliarde de euro pe an. Aceasta înseamnă un sfert din veniturile salariale nete ale celor 4,2 milioane de angajaţi din România, de circa 20 miliarde de euro.
Aici intervine analiza din Wall Street Journal care, tradusă pentru cineva care a luat un credit înseamnă: de ce să nu-şi poată refinanţa creditul de locuinţă la CEC la o dobândă în lei pe 30 de ani de 5% şi trebuie să plătească 9-10% dobândă la euro?
"Nu contează dacă pisica este albă sau neagră - dacă prinde şoareci, pisica este bună", ar fi spus liderul chinez Deng Xiaoping la începutul anilor '80. Naţionalizările din Vest şi astfel de analize arată că a venit rândul Occidentului să spună asta.
Cel mai grav pentru România este nu numai că nu mai are "campionii naţionali" de care vorbeşte analiza din WSJ, dar oamenii nu mai au pur şi simplu încredere că pot lua un credit bun de la CEC sau că CEC este mai sigură decât băncile străine să-şi pună banii. Din cauza liderilor actuali, încrederea în România şi tot ceea ce înseamnă românesc este (aproape) pierdută.
Când CEC-ul a ajuns pe mâna lui Vântu, iar acum în conducerea sa sunt numiţi fără nicio jenă fii ai oamenilor din PD-L, iar Bancorex a fost devalizată, ce încredere în stat să mai fie?
Este distrusă încrederea. Asta nu ştie autorul articolului din Wall Street Journal.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
