Guvernul mai are două săptămâni şi face un an de când este în funcţie, dar din punctul de vedere al mediului de afaceri sunt puţine iniţiative care arată o nouă manieră de guvernare, iar măsurile de reducere a contribuţiilor/taxelor nu au un orizont clar.
Sentimentul general este de preluare a direcţiei fostei guvernări şi de înţelegere tacită asupra nepedepsirii abuzurilor făcute la cheltuielile publice, cum de altfel s-a întâmplat la fiecare mare schimbare a guvernării.
Câştigătorii alegerilor nu-şi dau seama că fără o revoluţie în modul în care se face politică în România vor fi măturaţi de la putere şi ei în curând.
1. Relaţia cu FMI şi creditorii internaţionali
Vocile critice de pe margine privind acordul cu FMI din partea unor oameni care sunt acum în poziţii cheie cum este Liviu Voinea (ministru al bugetului) şi-au pierdut suflul până la dispariţie. După patru ani de macrostabilizare era de aşteptat o reluare consistentă a creşterii economice. Sunt prea puţine explicaţii de ce nu se reia creşterea. Dinspre BNR a venit la începutul acestui an o iniţiativă de dezbatere a căilor strategice pentru următoarea perioadă, prin vocea viceguvernatorului Nicolae Dănilă, dar fără urmări. Un nou model de creştere se lasă aşteptat.
2. Relaţia cu mediul de afaceri autohton
Clamată de mediul de afaceri, introducerea TVA la încasare încă nu îşi arată foloasele. Mai mult, este re-clamată acum de întreprinzătorii mici pentru că sunt evitaţi de firmele mari care nu au această opţiune. Guvernul întârzie să se instaleze în postura de a tracta businessul românesc peste hotare -nici un exportator român în Franţa nu l-a însoţit pe premierul român în vizita sa din martie. Mesajele în general sunt incoerente, semn că nu le este nici lor foarte clar ce trebuie făcut. Nu îşi asumă obiective, nici o misiune. "Mechel este o companie privată 100%, guvernul nu are ce să facă" este simptomatic. Nimeni nu îşi pune întrebarea de ce dacă în România este nevoie de produse ale industriei metalurgice pentru şcoli, spitale, şosele, hale de întreprinderi totuşi industria metalurgică se prăbuşeşte.
3.Transparenţa cheltuielilor publice
Unele ministere şi instituţii publice continuă prezentarea unora din plăţi pe site şi prezentarea salariilor, acţiune începută în guvernarea Boc, dar abordarea este neunitară, lipsită de obiective măsurabile şi de proceduri de raportare la aceste obiective. Nu sunt obligatorii conferinţe trimestriale în care să fie prezentate execuţiile bugetare ale fiecărei instituţii publice, ca la companiile cotate la bursă, nu este stabilit un set de parametri pentru fiecare instituţie publică care să permită analiza comparativă în timp şi faţă de alte instituţii a eficienţei acesteia. Este bine că sunt scoase la iveală prin note ale Corpului de Control al premierului abuzuri cu banii publici comise anterior, dar vor conta urmările.
4. Proiectele de infrastructură
O rază de speranţă la căile ferate de ieşire din marasm este numirea administratorilor privaţi, dar acesta nu este un proiect al guvernării USL. Un exemplu minor, dar ilustrativ: a trebuit să vină un grec director general la CFR SA să fie schimbate scaunele rupte din Gara de Nord. Este greu de explicat neputinţa de ţine în frâu furturile de pe Bucureşti-Constanţa, unde au fost investite 900 de milioane de euro, dar trenurile sunt anulate. Gările arată în continuare deplorabil, la fel ca majoritatea trenurilor.
Lipsa transparenţei continuă la instituţia cu cei mai mulţi bani pe mână din România - Compania de Drumuri şi Autostrăzi, care cheltuie 1,3 miliarde de euro pe an. Nu explică nimeni de ce Bucureştiul nu are o centură terminată la standard de autostradă.
5. Relaţia cu băncile
Foarte timid în relaţia cu băncile, guvernul nu a avut până acum nicio consultare de mare amploare cu finanţatorii României. Băncile şi-au redus expunerea pe România şi nu dau semn că au de gând să reia finanţarea. Suspendarea operaţiunilor Bank of Cyprus timp de trei săptămâni, unică în Uniunea Europeană, ridică un mare semn de întrebare asupra marjelor de negociere pe care le are România la Bruxelles, sediul Comisiei Europene, şi la Frankfurt, sediul Băncii Centrale Europene. Programul Prima Casă nu s-a transformat în Noua Casă, pentru impulsionarea industriei orizontale de construcţii. Băncile preferă să împrumute statul şi la 2,9% la euro pe 3 ani cum s-a întâmplat la ultima licitaţie de titluri de stat în valoare de 600 milioane de euro decât să injecteze bani în economie.
6. Fonduri europene
Ritmul de absorbţie lunar a rămas pe primele trei luni la 100 de milioane de euro, ca în 2012, deşi obiectivul pentru 2013 este de 6,5 miliarde de euro bani absorbiţi, deci ar fi necesar 500 de milioane de euro pe lună. Până în martie 2013 fuseseră plătite 2,5 miliarde de euro de la UE din totalul de 19,6 miliarde de euro bani puşi la dispoziţie de UE ca fonduri structurale pentru perioada 2007-2013.
Toată diferenţa faţă de 6,5 mld. euro care nu va fi absorbită în 2013 va fi pierdută, pentru din decembrie 2013 începe procedura de dezangajare. Slăbiciunea este în continuare la fondurile de infrastructură şi mediu, ambele de peste 4 miliarde de euro, unde administraţia publică este cea care trebuie să facă proiecte.
7. Restructurarea administraţiei publice
Numai cu 5.000 a scăzut numărul angajaţilor bugetari în perioada februarie 2012 - februarie 2013.
În 1990 la stat lucrau doar 800.000 de angajaţi, faţă de 1,19 milioane în februarie 2013, deci există spaţiu de restructurare şi eficientizare în continuare. Guvernarea PD-L a început restructurările abia în 2010. În decembrie 2008 erau în total 1,39 milioane angajaţi bugetari, în decembrie 2009 1,38 milioane. Cei 1,19 milioane bugetari de azi cuprind angajaţi din administraţia centrală, locală şi alte instituţii autofinanţate.
Între decembrie 2004 şi decembrie 2008, sub guvernarea lui Călin Popescu Tăriceanu, numărul de angajaţi în administraţia centrală a crescut de la 158.000 la 217.000. În decembrie 2012 acest număr era de 191.000.
8. Agricultura
Paradoxul României este că ţăranii trăiesc prost pentru că majoritatea produc puţin, ineficient şi ieftin dar oamenii din oraşe mănâncă scump şi relativ prost. Porţia de 250 de grame cartofi prăjiţi la un restaurant tip cantină sare de 5 lei în Bucureşti, deci 20 de lei kilogramul cartofii gătiţi, de 20 de ori mai mult decât leul pe kilogramul de cartofi pe care îl primesc ţăranii la 10 km de Bucureşti. laptele în supermarket este 4,5 lei, ţăranii primesc 1 un leu sau mai puţin pe litru de la colectori. Aici este un eşec al pieţei. Niciun proiect major pentru scurtcircuitarea lanţului producător rural - consumator urban pentru scăderea preţului la mâncare nu a fost pus pe masă. Au fost anunţate depozite în comune, pieţe en-gros la marginea oraşelor. Nimic notabil. În continuare se vând legume şi fructe în praf la marginea şoselelor. Niciun proiect major pentru irigaţii, nici o idee inovativă - eventual subvenţionarea săpării de puţuri la 100 de metri adâncime pe terenurile agricole şi pentru instalaţii de picurare, care consumă de două ori mai puţină apă decât aspersoarele.
9.Sănătate
Singura soluţie pentru creşterea calităţii serviciilor publice în sănătate este transparenţa şi competiţia, dar puţini paşi s-au făcut în această direcţie. Este de neexplicat în continuare cum să cheltui 5 miliarde de euro pe an (4 miliarde de euro Casa de sănătate şi un miliard de euro Ministerul Sănătăţii), dublu faţă de 2006 şi oamenii să perceapă calitatea serviciilor în scădere. Există rare cazuri unde sunt îmbunătăţiri, spre exemplu la nivel de infstrastructură/dotări, dar lipseşte managementul. Spre exemplu,. spitalul Colţea din Bucureşti a beneficiat de o modernizare de 80 de milioane de euro, dar pur şi simplu nu are o recepţie pentru pacienţi cum au clinicile/spitalele private. Poate ar fi o idee introducerea de management privat în spitale.
10. Birocraţia
Niciun semnal nu a fost dat la acest capitol. Ca să muţi un sediu fiscal al unei companii durează şase luni, ca să înmatriculezi o maşină trebuie să mergi la cinci instituţii, ca să scoţi un paşaport trebuie să plăteşti taxele întâi la CEC sau Trezorerie, iar cu chitanţa mergi la Prefectură (de ce nu poţi plăti pur şi simplu acolo tot?), ca să faci un buletin trebuie să treci prin patru-cinci locuri pentru timbre şi alte taxe. Nimeni nu are vreo grijă să reducă drumurile contribuabililor. Instituţiile nu comunică între ele. Bazele de date au intrări diferite. Instituţiile te trimit de la una la alta că nu ai actul X pe care ar trebui să îl poată accesa dintr-un sistem comun.
Ce se va schimba până la urmă?
La 1.000 de euro salariul pe lună pentru un ministru, este evident că oamenii nu vin la guvernare de dragul de a apărea la televizor ci pentru a-şi folosi influenţa pentru afaceri colaterale. Acest adevăr rămâne valabil şi pentru guvernarea Ponta, aşa cum a fost valabil în toate guvernările anterioare.
Până când nu se va rupe acest cerc vicios, această selecţie adversă şi nu vom avea oameni politici profesionişti care să trăiască dintr-un salariu substanţial obţinut doar de pe urma funcţiilor nu se va putea ieşi din subdezvoltare.
La 23 de ani de la Revoluţie, PIB-ul este de patru ori mai mare (137 miliarde de euro în 2013), exporturile de şapte ori mai mari (48 de mld. euro estimări pentru 2013), dar dezvoltarea întârzie. Cel mai relevant indicator pentru întârzierea dezvoltării este stagnarea urbanizării. Ponderea populaţiei care trăieşte în mediul urban a rămas după aceşti 23 de ani la 55%, ca în 1990. În 1967 era 39%.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
