„Madame Figaro” a făcut, de curând, un „experiment” pe cât de amuzant, pe atât de plin de sens. Unui grup de opt fetiţe i-a fost pusă în faţă alegerea următoare: „cuminte sau obraznică?” Fetiţelor li s-a spus, pe rând: facem un film în care sunt două fetiţe, una cuminte şi alta obraznică. Tu ce rol alegi? Toate cele opt fetiţe au ales, iniţial, rolul copilei cuminte. Apoi li s-a spus: dar, ştii, fetiţa cuminte nu este chiar aşa frumoasă, nu are rochiţe brodate, în vreme ce fetiţa obraznică este frumoasă, elegantă. Şi toate cele opt fetiţe au ales, la final, rolul fetiţei obraznice.
Filmuleţul postat pe website-ul publicaţiei Le Figaro este amuzant, dar el spune mai multe, chiar dacă protagonistele sunt nişte fetiţe, şi spune multe, în primul rând, despre „alegere”. Au ales fetiţele în cunoştinţă de cauză sau au fost manipulate, împinse spre o anume alegere?
Tocmai au trecut 25 de ani de la căderea comunismului. România, poporul ei, a făcut în această vreme o mulţime de alegeri şi alegeri de tot soiul. A ales, în primul rând, ţinta. Destinaţia. Aceasta a fost „consolidarea” care să o apropie de modelul de dezvoltare al Occidentului prosper. Dar drumul care i s-a aşternut în faţă i-a fost necunoscut. Destinaţia a fost egală ţintei spre care tânjeşte şi fiul de împărat din poveşti în căutarea iubitei lui, iar cărarea până acolo la fel de necunoscută. Din când în când, la răspântii, motani graşi, îi arătau calea: ia-o pe aici, ia-o pe dincolo! Cât a fost „alegere” în „alegerile” interne/externe pe care le-am făcut şi cât a fost manipulare? Câte dintre alegerile poporului au fost în beneficiul lui şi câte în beneficiul motanilor graşi?
Cu toţii facem în aceste zile bilanţuri. Cum a fost 2014 din punct de vedere economic, din punct de vedere al businessului, din punct de vedere politic. Dacă ar fi să socotim cu cât ne-am apropiat în 2014 de ţinta noastră ce am putea să spunem? Noi nu putem invoca crize şi ieşiri din crize aşa cum fac alţii pentru că, cu puţine excepţii, noi am fost mereu în crize şi între crize, asemenea fiului de împărat care întâlneşte obstacole la tot pasul. Dar fiul de împărat se apropie puţin câte puţin de ţintă. Noi?
În tot acest răstimp, motani graşi, ba albi, ba negri, ba bălţaţi, ba dungaţi ne-au arătat calea: luaţi-o pe aici, luaţi-o pe dincolo!
Am trecut şi anul acesta printr-un rând de alegeri „politice”, de această dată. Dar nu au trecut ele bine, iar, din spatele câştigătorului, nişte motani graşi îşi iţesc capetele şi poftesc din nou pe cuptor la căldurică, la castronul cu lăptic de unde au fost alungaţi nu de mult. Astfel de motani graşi, ba albi, ba negri, ba bălţaţi, ba dungaţi, nu au răspuns niciodată pentru faptul că au indicat călătorului rătăcit drumul greşit şi l-au făcut să întârzie şi mai mult în atingerea ţintei. De ce convergenţa reală cu Occidentul se petrece atât de anevoios în România? De ce PIB-ul real nu a crescut decât cu o treime în 25 de ani – un amar de vreme? Printre degetele cui se scurge bogăţia şi în buzunarele cui se strânge puterea?
În această beznă în care strălucesc doar ochii galbeni ai motanilor graşi nimeni nu poate vedea adevărul.
Doar atât îmi doresc pentru 2015: să scap de această nesfârşită noapte a motanilor graşi.
