Încercările nereuşite ale autorităţilor de salvare a companiilorcu capital de stat, repetate an de an, au lovit dramatic piaţa deconsum. Ineficienţa multora dintre aceste companii nu a putut fivindecată decât rareori şi pentru durate scurte. În acestecondiţii, nu-i de mirare că în ceea ce priveşte corelaţiavenituri-cheltuieli, esenţială în orice tip de economie, acontinuat să fie confundat efectul cu cauza. Societatea româneascăs-a obişnuit să vadă doar efectul. Şi anume: veniturileîntreprinderilor statului, mici, nesemnificativ de mici. Fără săvadă cauza: valoarea pe care pieţele o recunosc rezultatelor munciiacestor întreprinderi, fie ele bunuri economice, fie servicii. Bazafiind munca însăşi. Rău organizată.
Până când munca nu va fi rodul unei munci competitive, bineorganizate, orientate cu faţa spre piaţă, nici veniturile nu vor ficele dorite. Şi nici salariile plătite muncitorilor şispecialiştilor n-au cum să fie mai mari. Există o lege economică defier: dacă salariile cresc fără a fi însoţite de productivitate şieficienţă, nu se mai poate obţine profit decât prin exploziainflaţiei. Salariile, deşi inflaţia creşte, n-au cum să crească şiele. Fiindcă nu-s legate de preţuri, ci de muncă.
Iată însă că, în această vară, cu deosebire datorită presiunilorComisiei Europene şi ale FMI, se conturează o schimbare radicală apoliticii statului faţă de aceste companii: de la exces deromantism economic la pragmatism. După ce, timp de două decenii,mai toate şi-au făcut un stil de viaţă din supravieţuirea de azi pemâine. Cum însă nimic bun nu ne-a adus acest tip de supravieţuire -nici eficienţă, nici dezvoltare, nici bunăstare, pentru că baniirezultaţi din activitatea lor vin cu "raţia", puţini, prea puţini -a devenit limpede că e nevoie de o schimbare fundamentală, care săaducă bani mulţi. Prin performanţe economice, prin dezvoltareapieţelor de producţie şi de consum, prin economisire.
Soluţia: urgentarea restructurării totale a companiilor statului,începând cu managementul. De fapt, procesul de restructurare a fostdeclanşat de ceva vreme. Câteva faze s-au şi epuizat. Dar niciodatănu s-a trecut la faza decisivă: extirparea tumorilor. Din aceastăcauză, nu au putut fi valorificate fazele deja atacate.Productivitatea a cunoscut creşteri prea puţin semnificative, doarprin reduceri de personal, deşi ar fi fost nevoie de introducereaunui nou model de organizare a muncii. Totodată, au fost încheiatecontracte de management, dar criteriile de performanţă nu au fostadaptate cerinţelor moderne ale competitivităţii economice. Când aînceput criza, a devenit limpede că noi întârzieri în trecerea lafaza radicală a restructurării vor aduce mai multe sacrificii, maimult şomaj şi mai multă suferinţă. Aşa s-a şi întâmplat. Companiilenerestructurate consumă în neştire materii prime şi resurseenergetice, deficitele continuă să fie mari, preţurile nu s-au maioprit din creştere.
Astăzi, în statisticile europene, suntem în coada topuluirezultatelor economice. Dar asta nu e o noutate. Ţinem de multăvreme în braţe lanterna roşie. Problema e alta. După două deceniide deschideri către economia de piaţă, noi am fi putut să avem unadintre cele mai atractive pieţe şi un nivel de viaţă cel puţindecent. Chiar am fi putut atinge un astfel de nivel dacă nu ne-amfi încurcat în dogme, în iluzii şi am fi ascultat de legităţileeconomice. Şi dacă, de nenumărate ori, judecăţile economice nu arfi fost făcute la întâmplare. Până una-alta, la noi a fostsacrificată eficienţa economică, în timp ce o seamă de motivaţiipopuliste au făcut să fie ignoraţi factorii care pretutindeni înlume produc bunăstarea: productivitatea, eficienţa,competitivitatea. Relansarea companiilor statului nu va fi posibilădecât într-o altă ecuaţie economică, legată de competiţia muncii.Numai aşa va putea fi câştigată partida
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
