Marţi dimineaţă INS a dat publicităţii tabloul rezultatelor pe nouă luni, din 2011, ale producţiei industriale. În septembrie, faţă de august, vedem creştere de 15,1 la sută în seria brută, şi descreştere de 0,6 la sută în seria ajustată. Un decalaj paradoxal? Vom înţelege mai bine lucrurile dacă facem proba rezultatelor. Prima cheie: rata din septembrie 2011 faţă de cea din septembrie 2010. Notăm: seria brută - 5,5 la sută; seria ajustată - 5,8 la sută. A doua cheie: rata din ianuarie-septembrie 2011 faţă de rata din ianuarie-septembrie 2010. Seria brută - 6,8 la sută; seria ajustată - 7,2 la sută. Atât primul raport, cât şi cel de-al doilea sunt fireşti şi credibile. Deşi comunicatul INS nu face precizări, ne putem imagina care este realitatea. Seria brută, de regulă, cuprinde cifre incontestabile. Pentru că aici sunt luate în calcul producţii fizice: atâtea automobile, atâtea motoare electrice, atâţia metri pătraţi de stofă şi aşa mai departe. Seria ajustată, în schimb, încearcă să armonizeze datele din cele două luni, septembrie şi august, în funcţie de condiţiile sezoniere, de numărul de zile lucrate şi de alte particularităţi. Dacă, bunăoară, într-un număr de companii mulţi lucrători au fost în concediu în august sau mai multe zile au fost rezervate pentru reparaţii capitale, atunci decalajul ne apare firesc. Iar dacă ne uităm în urmă cu câteva zile, când au fost publicate cifrele exportului, vom constata că România se bazează şi în acest an pe o creştere de 25 la sută.
Cifre bune în vreme de criză. România, începând cu anul 2000, a avut parte de un ciclu economic ca la carte. Mai întâi a fost o fază de boom, ce a durat opt ani. Apoi, a început criza. La sfârşitul lui 2008. Au urmat doi ani de recesiune. Din martie 2011 România a ieşit din recesiune, dar nu a ieşit din criza economică. Şi iată, în plină criză, industria românească nu dă înapoi, ci creşte.
Să judecăm mai departe. Lumea întreagă este de fapt în criză, banii sunt tot mai puţini şi mai scumpi. Băncile dau puţine credite, multe ţări au probleme cu datoriile suverane şi cu deficitele bugetare. Iar şomajul rămâne cu rate mari. Dar creşterea economică? Aici e problema-problemelor. Căci nu sunt puţine acele voci, dintre cele devenite celebre pe întreaga planetă, care avertizează că după ce Marea Recesiune I a fost depăşită, ar urma Marea Recesiune II. În faţa unor astfel de avertismente, tot mai insistente, România nu are cum să rămână nepăsătoare.
Să vedem însă pe ce s-ar putea baza România, cum şi din ce şi-ar putea clădi un stăvilar în calea unei noi recesiuni? Bugetul captează acum privirile cu prioritate. La ce ne uităm? Întâi şi întâi la venituri. Care sunt adunate din impozitele pe consum, de fapt din taxa pe valoarea adăugată; din impozitele pe salarii, cele bugetare şi cele nebugetare; din impozitele pe profit (din munca ţării se face profit şi din profit se calculează o cotă care este adusă în sacul bugetar); din taxa pe vicii (căci se plătesc accize la ţigări şi la alcool); din accizele la carburanţi şi din alte taxe. De partea cealaltă a balanţei sunt cheltuielile: pentru investiţii, pentru salarii, pentru pensii, pentru ajutoare sociale şi pentru achiziţii. Aici societatea se poate întinde exact cât o poate ţine plapuma. Adică, la suma veniturilor se adaugă un deficit bugetar, care nu poate să fie mai mare decât suma pe care ţara o poate împrumuta din surse interne şi externe.
Dar atât suma veniturilor bugetare, cât şi suma deficitului sunt dependente în mod fundamental de puterea economiei. Mai exact, de capacitatea economiei de a produce bunurile şi serviciile pentru consumul intern şi pentru export şi de a produce bani pentru buget, pentru investiţii şi pentru alte nevoi. Cât de mult ne putem baza pe industria ţării? Şi în ce măsură rezultatele bune comunicate marţi de INS ar putea continua în cazul unei noi recesiuni globale? Sunt întrebări de importanţă cardinală.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
