Zona euro este iar cuprinsă de febră, ca în primăvara acestuian. De data asta virusul vine din Vest, adică din Irlanda, după ceGrecia a fost cea care a pus pe jar pieţele financiare.
În cazul Greciei s-a spus că scoaterea la iveală în iarna anuluitrecut, la schimbarea guvernării, a unor cheltuieli făcute de fostaputere ar fi inflamat pieţele, deja tensionate de ponderea de 120%din PIB a datoriei publice a ţării (majoritar externă) şi deficitulbugetar de peste 10% din PIB.
Ce a intervenit nou în cazul Irlandei, unde datele privinddeficitul bugetar gigantic de 32% din Produsul Intern Brut pentru2010 (care include transferurile pentru salvarea băncilor),probabil mai mare ca în Somalia sau Botswana, şi ponderea datorieipublice în PIB de circa 65% erau cunoscute deja?
Iar întrebarea este cu atât mai acută cu cât Irlanda a fostprintre primele ţări care au luat măsuri de restricţionare acheltuielilor bugetare, când a observat că veniturile scad şideficitul bugetar urcă vertiginos.
Puţine sunt răspunsurile clare la această întrebare.
Învolburarea pieţelor ar fi plecat de la insistenţa cancelaruluigerman Angela Merkel din timpul G20, întâlnirea celor maidezvoltate 20 de economii din lume care a avut loc săptămânatrecută, de a "împărţi" cu deţinătorii de obligaţiuni eventualasalvare a unui stat în dificultate.
Adică cine a cumpărat o obligaţiune irlandeză pentru randamentulfoarte ridicat de circa 9% să accepte să răscumpere în pierdere încaz de declanşare a unui plan de salvare. Un fel de burden-sharing(o împărţire a poverii) între state şi deţinătorii deobligaţiuni.
Problema Irlandei este aprig dezbătută în ziarele europene. Încazul Greciei, explicaţiile au fost mai uşor de asimilat: suntnişte leneşi, evazionişti, mincinoşi în statistici, să-şi vândăinsulele, nu au competitivitate.
În cazul Irlandei deja se pun întrebări dacă nu cumva euro esteproblema. Sunt întrebări dramatice, care nu au ajuns încă săpreocupe prea mult media românească.
Ce este comun ambelor state este însă salvarea băncilor cu banipublici. Numai că în cazul Irlandei este vorba de 25% din PIB.
Uimitor cât de asemănător este ceea ce se petrece astăzi înaceste state cu situaţia din România anului 1998-1999. Atuncistatul român a fost pe buza falimentului după ce a trebuit săsalveze Bancorex şi Banca Agricolă cu circa 3 miliarde de dolari,ceea ce însemna atunci circa 10% din PIB.
Apoi s-a pus problema, ca şi în cazul Greciei sau Irlandei, căstatul nu mai avea cu ce să îşi achite datoriile scadente (treiemisiuni de obligaţiuni scadente toate în acelaşi an, o moştenire"otrăvită" a guvernării anterioare) către creditori.
Şi culmea, despre burden-sharing s-a vorbit şi atunci. Înpremieră istorică, FMI a cerut în 1999 guvernelor a trei ţări,România, Ecuador şi Ucraina, să găsească şi creditori privaţi caresă accepte rostogolirea datoriilor, să nu se bazeze numai peorganizaţiile financiare internaţionale, care de fapt fuseserăconstruite special în acest scop.
Propunerea nu s-a mai aplicat, deşi învolburase ca şi acumpieţele financiare, încât România a ajuns să-şi răscumpere ieftin,singură, înainte de scadenţă, obligaţiunile de pe pieţele externede la investitorii care voiau să scape de ele la orice preţ.
Déjà-vu în toată regula. Numai că acum în vâltoare sunt state cu150-200 miliarde de euro PIB, de 5-6 ori mai mari decât cel deatunci al perifericei Românii.
Şi deficitele bugetare sunt de 15% şi de 30% din PIB. 30% DINPIB! Poate suporta hârtia acest număr? Când veniturile bugetaresunt undeva la 40-50% din PIB, cum se va putea şi în câţi ani(decenii) ajusta acest deficit care iese din orice manual deistorie economică?
Bogaţi sau săraci, la est sau la vest, la periferie sau maiaproape de centru, povara datoriei - publice sau private, internesau externe - a construit şi va construi lumi. Este fărăscăpare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
