Mă gândesc că vinovaţii pentru morţii din Bruxelles sau din Paris nu trebuie să fie căutaţi doar prin deşerturi sau prin cartierele etnice de la marginea marilor oraşe; poate că vinovăţia ar trebui împărţită şi cu inşi care aderă, fac afaceri sau susţin, cu bună ştiinţă sau poate fără, astfel de manifestări. Şi ar trebui să ne înspăimânte şi propriile noastre reacţii la aceste nenorociri.
Mă gândesc că Hillary Clinton o fi ştiind ce vorbeşte atunci când recomandă bancherilor europeni să nu mai finanţeze terorismul - a făcut-o într-un speech ţinut la Stanford zilele trecute. De la un anume punct încolo mă despart de logica doamnei candidat la preşedinţia Statelor Unite, care susţine un soi de echilibru între libertăţile civile şi limitările din zona internetului şi a comunicaţiilor promovate de autorităţi sau servicii de securitate. Libertatea este ceva ce poţi avea sau nu poţi avea, nu există o abordare de genul „libertate, da!, dar...“, nu există libertate cu „dar“. Şi nu cred că Hillary Clinton s-a referit la singura măsură, devenită publică din zona financiar bancară, menită să limiteze terorismul, şi mă refer aici la scoaterea de pe piaţă a bancnotei de 500 de euro.
Mă mai gândesc că şi preşedintele turc, altfel nu un campion al democraţiei, are un cât de dreptate când spune că unul din teroriştii din Bruxelles a fost arestat în Turcia în 2015, apoi extrădat în Belgia şi că Turcia a avertizat autorităţile locale de apucăturile individului, dar acestea nu au luat măsuri; sau, dacă au luat măsuri, acestea nu au avut efect.
