De două decenii, cu prea puţine benefice excepţii, tot amânămtrecerea peste pragul care marchează un nivel optim de bunăstare.Fără ca societatea noastră să înţeleagă, într-un sfârşit, că pentruun astfel de salt e nevoie de mai mulţi bani. Iar bani mai mulţi nuau cum să vină fără mai multă muncă performantă.
Bunăstarea a fost marele proiect născut în decembrie 1989. Saumarea iluzie. O iluzie strivită sub valurile inflaţiei. După douădecenii, e cert că bunăstarea dorită nici nu are cum să vină fărăun efort de vitalizare generalizată a economiei.
Dar cine şi cum ar putea să forţeze firmele româneşti, instituţiileromâneşti, gestionarii bugetului să lucreze eficient, să-şi reducăsubstanţial costurile, să-şi raţionalizeze forţa de muncă şi să-şiajusteze consumurile, în aşa fel încât să dobândim o economievitală? Acest rol ar putea să revină numai concurenţei. La noi,însă, cine cu cine... concurează? Cât despre sfera bugetară, aicichiar că nu există niciun fel de concurenţă. Şi cât timp somnulconcurenţei va continua să întreţină lenea economiei şi leneabugetului, marele judecător va fi inflaţia.
Sunt multe voci care spun: creşte TVA, e normal să urce preţurile.Chiar e normal? Într-o economie normală, managerii s-ar repezi, întoate firmele, să anunţe măsuri economice menite să determinepreluarea fără şocuri, în costuri, a noilor facturi. Ar mobiliza,în acest scop, echipe complexe de cercetare-proiectare, ar alertadepartamentele de execuţie. Nimeni, de la managerul general până laultimul muncitor salariat, n-ar avea linişte până când toateinfluenţele scumpirilor s-ar "topi" în costuri. Fără şocuri. Lanoi, însă, de 20 ani încoace, toţi se reped să ne ameninţe că vomplăti mai mult, mult mai mult benzina, energia, transporturile,pâinea, laptele, carnea, îmbrăcămintea, automobilele şi tot cecumpărăm. Fără să se întrebe nimeni, cu firească nedumerire, ce felde specialişti sunt cei care nu ştiu să facă decât simple adunări,să adauge diferenţele în plus la benzină, la electricitate, lamulte alte mărfuri şi să obţină noi costuri, umflate, care să fieregăsite apoi în preţuri de consum mai mari. Şi, în consecinţă,într-un surplus de inflaţie. Ce fel de economie avem noi dacăpredomină astfel de mentalităţi?
Ştiu că acum, în faţa deciziei luate în condiţii de forţă majoră,de creştere la 24 la sută a taxei pe valoarea adăugată, nu mai eposibil ca acest spor de cinci puncte procentuale să fie absorbitîn totalitate în costuri ori acoperit din profituri. Şi nu mai eposibil fiindcă, timp de două decenii, an de an, am tot împinslucrurile către un astfel de deznodământ. Aşa că ne-am trezit, dupăce în decembrie 2009 rata inflaţiei coborâse la 0,32 la sută, lajumătate deci faţă de noiembrie, cu un şoc inflaţionist ce a făcutsă crească de cinci ori rata inflaţiei în ianuarie 2010. De la 0,32la 1,68 la sută. Cauza nefiind monetară, ci fiscală: accize maimari la tutun, alcool şi combustibil. Iar acum, după un efort decinci luni în care rata inflaţiei a coborât substanţial, ajungândla 0,16 la sută în iunie 2010, va urma un nou şoc inflaţionist îniulie. Cauza fiind tot fiscală. Iar milioane de oameni necăjiţi îşifac acum socoteli disperate: cât vor plăti ei pe achiziţiilezilnice, pe bunurile de folosinţă îndelungată şi pe întreţinerealocuinţei.
Din cauza multor proiecte amânate, nu a fost încă asiguratăformarea unei mase critice de schimbare, care să favorizeze unraport optim între câştigurile şi pierderile din economie. Aşa căreformele structurale nu mai pot întârzia. Altfel, economia nu vascăpa de poverile pe care le duce în spate: supracapacităţi deproducţie nefolosite sau rău folosite; nenumărate structuri de costsupraîncărcate, fie din cauza consumurilor exagerate, fiereprezentând preţul risipei de resurse, al gestiunilor frauduloaseşi al incompetenţei; scheme de personal supraponderale în sectorulbugetar şi în companiile statului, unde - cu puţine excepţii - nuse vede o prea mare preocupare pentru performanţă. Timideleîncercări făcute în acest sens au fost socotite medicamente amare.Şi au fost vomitate.
Scriam, cândva, că prin 2010-2011, probabil, când vom privi înapoi,spre anii '90 şi chiar spre prima jumătate a deceniului în curs,vom spune: "Atunci, în timpul inflaţiei". Dar iată că timpulinflaţiei se întoarce şi ameninţă să ne amărască viaţa.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
