Studenţii ce trec printr-un curs de economie internaţională seîntâlnesc cu "trilema" politicii financiare într-o economiedeschisă; aceasta spune că autorităţile dintr-o ţară nu pot urmări,simultan, atingerea a trei obiective: o politică monetară autonomă(care să fie utilizată în funcţie de mişcarea ciclică a economiei),stabilitatea cursului de schimb (care să elimine volatilitateaextremă, ce dăunează relaţiilor comerciale şi stabilităţiieconomiei) şi mişcări de capital libere (ce permit mărirea gamei deinvestiţii şi ajută la atenuarea unui deficit de resurse interneinvestiţionale). Adică, dacă se doreşte menţinerea autonomieipoliticii monetare trebuie renunţat fie la mişcarea fără restricţiia fluxurilor de capital, fie la stabilitatea cursului de schimb.Sau, dacă se doresc stabilitatea cursului de schimb şi fluxurinestânjenite de capital (precum în zona monetară unică, din UE) serenunţă la politica monetară autonomă. Fără îndoială că avem de-aface cu o simplificare mare, care nu ţine cont de dimensiuneavariată a economiilor, de grad lor de deschidere, posibilacirculaţie a mai multor valute în tranzacţii interne, statutul unormonede ca valute de rezervă etc. Dar utilitatea analitică atrilemei este evidentă.
Într-un articol recent Gregory Mankiw, fost consilier economic înprecedenta administraţie republicană din SUA, face o paralelă întreoperaţionalizarea politicii economice externe americane şi cea aţărilor din UE în raport de această trilemă ("Confronting«trilemma» of global finance", IHT, 10-11, July, 2010). El arată,printre altele, că SUA au optat cu câteva decenii în urmă laflexibilizarea cursului de schimb al propriei monede dorind săimpulsioneze mişcările de capital internaţionale. Pe această cale,SUA s-au îndepărtat de logica iniţială a aranjamentelor de laBretton Woods, care prevedea limitarea mişcărilor de capital camijloc de a favoriza comerţul internaţional şi creşterea economică.Aş adăuga eu aici că această decizie a fost impusă şi deimposibilitatea ca angajamente militare şi de altă natură ale SUAdin acea perioadă (a războiului din Vietnam) să fie susţinute delegarea fixă a dolarului de aur. S-a văzut atunci care esteprivilegiul (de a tipări monedă) al unei superputeri ce furnizeazămoneda de rezervă pentru ţările lumii. Crearea euro, aşa cum estemenţionat mai sus, înseamnă o renunţare la suveranitatea asuprapolicii monetare cu miză pe avantajele stabilităţii cursului deschimb şi ale mişcărilor de capital. China, ce are o economieemergentă cu impact global, a folosit relativa stabilitate acursului de schimb ca mijloc de a-şi stimula exporturile şi a creaavantaje comparative limitând totodată fluxurile de capital. Adicăa practicat o politică frecvent întâlnită în Asia şi învăţând dinlecţiile crizei de acum un deceniu, când mişcări necontrolate decapital au provocat haos economic în mai multe ţări din acearegiune. Mankiw este de opinia că circumstanţe variate inducopţiuni diferite.
Ceea ce cred că omite să spună Mankiw este că dimensiunea economieiamericane, dependenţa sa considerabil mai mică de export şi importşi statutul de monedă de rezervă al dolarului SUA au facilitatdecizia de acum câteva decenii (de rupere a dolarului de aur, prinobligaţia de convertibilitate la o anumită paritate). În Europa,introducerea euro a fost şi o decizie politică, mizându-se, decătre unii, pe o impulsionare a convergenţei economice reale. Ceeace nu s-a petrecut în suficientă măsură, mai cu seamă între ţăriledin flancul nordic şi cele din flancul sudic. Paul Krugman, cu aniîn urmă, a anticipat o asemenea evoluţie pornind de la teoriamanchiurilor industriale, a specializării în Europa pa baza unoravantaje comparative şi a efectelor de aglomerare (Geography andTrade, MIT Press, 1991); aş adăuga eu, în lipsa unor politiciindustriale care să atenueze mari disparităţi regionale, ceea cepolitica de dezvoltare regională a UE nu s-a dovedit capabilă aînfăptui. Criza actuală din zona euro a revelat şi efectelenegative ale unei alocări a resurselor defectuoase în ţări sudice,acolo unde investiţii masive s-au făcut către sectoare care nuproduc bunuri şi servicii "comercializabile" (tradeables). Iaraceasta s-a văzut în mod flagrant pe fondul crizei, când prăbuşireaproducţiei a fost inevitabilă după avântul (boom-ul) nesustenabildin anii premergători crizei. Cum în zona UE nu este posibilărestricţionarea mişcărilor de capital, politica prudenţială a unorbănci centrale a fost sever amputată --chiar dacă banca centrală aSpaniei a recurs la un "dynamic provisioning", prin care a impusbăncilor spaniole să acumuleze rezerve în anii de creştereeconomică înaltă. Dar aceste rezerve s-au dovedit insuficiente cândcriza a lovit o economie ce avea o dinamică vulnerabilă. Băncile aude suferit întrucât producţia s-a prăbuşit şi cu ea şi veniturilebugetului public. Spania a progresat mult după intrarea în UE, darşi-a creat şi vulnerabilităţi majore având originea în alocareasub-optimală a resurselor. Menţionez cazul spaniol întrucât el aresimilitudini cu situaţia noastră. România nu are o datorie publicămare după standarde europene. Dar creşterea economică autohtonă afost nesustenbilă, bazată pe împrumuturi externe pe termen scurt şicu orientarea resurselor către sectoare ce deservescconsumul.
UE are un handicap mare faţă de SUA. Moneda unică nu beneficiază dearanjamente de ordin fiscal corespunzatoare. Unii fac o analogie cuSUA în acest sens relevând că precum ţări din zona euro, şi stateamericane au deficite bugetare mari. Recent, la o conferinţă laPisa (în Italia), profesorul Richard Cooper a făcut aceastăobservaţie. Dar el şi alţii, în opinia mea, subestimează importanţaa doi factori esenţiali. În SUA, statul federal poate, la nevoie,să facă transferuri fiscale pentru a salva bugete locale. În UE (înUME), procedurile sunt infinit mai complicate. În faptaranjamentele din UM interzic transferuri fiscale de la o ţară laalta. Mai mult, coordonarea politicilor economice din UE (UME) estefoarte mult îngreunată de lipsa unor aranjamente privind împărţireapoverii în caz de eşec al unui grup bancar cu operaţiunitransfrontaliere, al bugetului unei ţări membre a Uniunii. De aceeaa fost aşa de complicat crearea facilităţii financiare pentruGrecia.
România se confruntă şi ea cu această trilemă. Are o politicămonetară autonomă şi un curs de schimb flexibil, fiind, în acelaşitimp, obligată de funcţionarea UE să permită deplina mişcare acapitalului; are o economie puternic euroizată, care creeazăriscuri. De asemenea, alocarea resurselor nu a fost optimă în aniiliberalizării contului de capital. Aceasta explică şi anverguracăderii producţiei după 2008 şi a veniturilor bugetului public.Avem nevoie de consolidare fiscală, dar şi de o regândire amodelului de creştere economică. Utilizarea fondurilor UE trebuiejudecată din aceste două perspective.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
