Şi a fost şi al 21-lea Congres Mondial al Istoricilor. De dataaceasta la Amsterdam, între 22-28 august. Mai înainte, al 20-lea,fusese la Sydney. Şi mai înainte - la Montreal, în Canada.Congresele istoricilor sunt organizate de Comitetul Internaţionalal Stiinţelor Istorice (CISH sau ICHS), fondat la Geneva, la 15 mai1926. Acesta este organismul permanent care reuneşte reprezentanţiiştiinţei istorice din lume şi dezvoltă contactele dintre ei şischimburile personale.
Congrese ale istoricilor s-au ţinut şi înainte de 1926, laintervale diferite, dar după primul război mondial a apărutnecesitatea de a înlocui reuniunile temporare cu întâlniriregulate, întâlniri organizate de o instiutuţie stabilă, undeistoricii să-şi confrunte metodologiile, rezultatele muncii lor. Lacrearea sa, CISH nu reprezenta decât 19 ţări, toate europene, plusSUA. Înfiinţarea Congresului marca voinţa reconcilierii dintreistoricii francezi şi cei germani, cu medierea celor americani şienglezi şi, totodată, îngăduia ţărilor emergente din EuropaCentrală şi Orientală "deschiderea unei vitrine spre lume", dupăexpresia istoricului polonez Jerzy Kloczowski.
În interbelic CISH organizează trei congrese, în 1928, la Oslo, în1933, la Varşovia şi în 1938, la Zurich. CISH era cât pe ce sădispară în tulburarea provocată de al doilea război mondial, dar,după 1950, din fericire, îşi reia activitatea şi de atunci încoaceorganizează regulat întâlnirile istoricilor, din cinci în cinciani.
Activitatea sa cunoaşte o primă fază, între 1950, congresul de laParis şi 1990, congresul de la Madrid, şi o a doua, din 1990încoace, perioadă în care se extinde, încercând să cuprindă toatecontinentele. În prima fază CISH ajunge a fi o interfaţă întreistoricii din blocul comunist şi cei din ţările Vestului. Exemplulcel mai evident e Congresul de la Bucureşti, din 1980, un adevăratsucces de organizare şi de dezbatere a chestiunilor metodologice şide conţinut ale cercetării istorice. Un rol important joacă CISH înmenţinerea dialogului dintre istoricii din cele două Germanii şi înprocesul de decolonizare, în timpul căruia se repun în discuţie noivalori şi pentru susţinerea lor apar noi actori.
După căderea comunismului, CISH şi-a arătat clar dorinţa de a fiasociaţia mondială a tuturor istoricilor. A primit în rândurilesale istorici din toate părţile lumii, renunţând la eurocentrismulcare încă îi marca activitatea. Se ajunge astfel la "ointernaţională a istoricilor", la care visa Henri Pirenne încă în1926, la Geneva, un loc unde să se realizeze un schimb de păreriasupra activităţii în domeniul istoriografiei, asupra dezvoltăriisale. Totul într-un climat de libertate, climat dorit şi în sfîrşitrealizat. Istoriografia îşi afirmă, în acest climat, defienţa sa"faţă de dictatura unei istorii dominate de ideologia din mediilenaţionaliste", după expresia lui Jean-Claude Robert.
Acelaşi istoric, din calitatea sa de preşedinte, până acum al CISH,aprecia că trei sunt curentele principale care se pot surprinde îndomeniul istoriografiei în zilele noastre. Mai întâiprofesionalizarea tot mai pronunţată a meseriei de istoric şi,deci, creşterea numărului de specialişti. Un tip mai nou despecialişti care nu se dau în lături de la discursul epistemologic(de observat atenţia acordată diferitelor provocări lansateistoriografiei după linguistic turn, iniţiat în SUA), dar rămân, inacelaşi timp,strâns legaţi de document. Vorbe ca acelea ale luiLucien Febvre, din 1951, rămân actuale: "Noi plecăm tot timpul dela documente, din instinct, noi ne aruncăm toţi cu o bucurieperversă asupra documentelor de arhivă".
Cel de-al doilea curent afectează întinderea cronologică a câmpuluide cercetare al istoricului (Francois Deridarida vorbea dedilatare, în amonte, prin reculul limitelor preistoriei şi, înaval, prin creşterea interesului pentru istoria timpului prezent.Istoria acestor limite este astăzi mai bine integrată discursuluiistoricului, iar istoria timpului prezent se bucură de mai multăconsideraţie. Până nu demult stăruia părerea că "după 1914 nu seface istorie ci jurnalism". Modul acesta de a vedea lucrurile esteastăzi considerat stereotip şi istoria imediată a intrat înpreocupările curente ale istoriografiei, fiind considerată omodalitate de a înţelege mai bine prezentul.
Un al treilea curent este acela al globalizării, fenomen care sereferă nu doar la economie, ci şi la toate transformărileculturale. Practicile şi cunoaşterile istoricului sunt pe cale de ase modifica. Istoria e chemată tot mai mult să iasă din cadrulnaţional, metoda comparativă e tot mai des uzitată şi invocată.Henri Pirenne în 1923, în deschiderea congresului de la Bruxelles,îşi intitula discursul "Metoda comparativă în istorie" şi continuapreocupări exprimate încă din 1900, la Congresul de la Paris şi laRoma, din 1903. Deci metoda comparativă nu se foloseşte doar dinzilele noastre, dar abia acum a devenit universal acceptată.Istoriografia se deschide astăzi spre o viziune transnaţională. Nuse mai pot înţelege altfel fenomene de anvergură precumurbanizarea, industrializarea, creşterea demografică şiconsecinţele sale, evoluţia culturilor, permanenţa structurilorrurale. Orizontul pur naţional nu îngăduie nicio încadrare şi nicioexplicaţie de ansamblu. Cadrul cercetării istorice se lărgeşte şicaută să integreze rezultatele diverselor culturi.
"Să încetăm, dacă nu vă supăraţi, să discutăm la infinit de la oistorie naţională la altă istorie naţională, fără să ne înţelegemîntre noi". Sunt cuvintele lui Marc Bloch din 1928, care rămânmereu actuale. El insista pe necesitatea înţelegerii întreistorici, evitând izolarea lor în istoriile naţionale respective.Ceea ce nu e deloc uşor de realizat. Rolul CISH şi al congreseloristoricilor este tocmai facilitarea unui dialog constant întreistoricii din toate ţările, din toate perioadele istorice şi detoate specialităţile.
CISH nu e singurul actor al cooperării internaţionale. Trăim înepoca unei maxime expansiuni a schimburilor între istorici. Şi alteorganizaţii internaţionale încurajează contactele. UNESCO a jucatşi continuă să joace un rol important în politica de cooperareinternaţională. Rezultatul a fost publicarea seriei monumentaleL'Histoire de l'humanite, ale cărei prime volume au apărut încă din1963 şi, de asemena, publicarea unor serii de istorii regionale.UNESCO publică rapoartele comisiilor specializate. De pildă,profesorul Geoffrey Baraclough a publicat rapoartele sale privindtendinţele cercetării în ştiinţele sociale din anii 1965-1972, laParis sunt publicate lucrările colocviului din 1986 '"A fi istoricastăzi". În 1998 UNESCO a încheiat un parteneriat cu CISH, care aîngăduit organizarea a zeci de colocvii în diferite regiuni alelumii.
Creşterea susţinerii financiare a cercetării în domeniuluniversitar a îngăduit o mai intensă colaborare universitară, decare istoricii au profitat, în ideea unei tot mai activecolaborări. S-au afirmat, totodată, alte organizaţii, cum suntWorld History Association, întemeiată în 1982. Aceste organizaţiiorganizează congrese şi publică reviste ştiinţifice. Internetul apermis naşterea unor întregi reţele de comuniicare, necontenitdiversificate.
Viitorul CISH rezidă în favorizarea intensă a întregului sistem decooperare internaţională. Organizaţia Internaţională a Istoricilornu poate fi, cum se exprimă Jean-Claude Robert '"motorul evoluţieiistorice", dar ea poate pune în evidenţă mutaţile din domeniulcercetării, al scrierii şi predării istoriei. Naţionalismele şifragmentările diverselor identităţi din interiorul diferitelorstate pot fi tot atâtea frâne în internaţionalizarea istoriei. Şi,se vrea sau nu se vrea, istoria, reprezentarea trecutului, joacă unrol esenţial în construirea conştiinţelor şi amentalităţilor.
CISH a căutat, în ultima vreme mai pronunţat decât anterior, sădepăşească limitele Europei Occidentale. Organizaţia era virtualabsentă din Africa, Orientul Mijlociu, America Latină, Asia deSud-Est, Oceania. De asemenea, din lumea de cultură musulmană.Rezultatele nu sunt mulţumitoare. Preeminenţa istoriei europenerămâne evidentă în congresele CISH. Majoritatea comunicărilor estedată de europenişti, care vorbesc altor europenişti. Nuîntâmplător, aşa cum s-a putut constata mai cu seamă la congresulde la Montreal, istoricii canadieni sau cei din SUA erau puţininteresaţi de Congresul de Istorie, pentru că nu se regăseau înCISH.
O etapă în mondializarea istoriei este marcată de congresul de laSydney. Pentru prima dată un congres se ţinea în emisfera sudică.Cu congresul de la Amsterdam CISH se reîntoarce în Europa, într-oţară unde s-au desfăşurat primele reuniuni ale istoricilor(Congresul de la Haga din 1898). Temele şi şedinţele de lucru aleCongresului de la Amsterdam au fost stabilite la adunarea generalăde la Beijing din 2007. Temele principale au fost trei: Cădereaimperiilor (organizator prof. american Roger Louis), Oraşul caprodus cultural (organizator istoricul finlandez Marjatta Hietala)şi Religie şi putere (organizator americanul Mark Pegg). În afaraacestor teme, lucrările s-au desfăşurat în cadrul comisiilorCongresului: de istorie contemporană a Europei, de studii slave,istorie a revoluţiei franceze, astronomie şi astrologie, istorie arevoluţiei ruse, istorie a creştinismului, istorie a cruciadelor,istorie socială, istorie a Univerităţilor, istoriografie şi teoriea istoriei, istorie a relaţiilor internaţionale, istorie aAdunărilor de stat, a Sud-Estului Europei, istorie militarăcomparată, istorie demografică, educaţie fizică şi sport, s-audesfăşurat în cadrul unor mese rotunde sau şedinţe speciale.
Istoricii români au participat la tema principală privinddestrămarea imperiilor (comunicarea noastră privind schimbărileteritoriale, consecinţă a căderii imperiilor de la sfârşitulprimului război mondial, cu un studiu de caz privind situaţia dinSud-estul Europei), şi la mai multe dintre comisii (cu comunicăriale academicienilor Dan Berindei, Răzvan Teodorescu, Ioan Aurel Popşi a cercetătorului Ioan Bolovan sau cu participări la discuţii:prof. Dumitru Preda, Sorin Antohi, Cristian Luca ...).
Congresul şi-a ales noile organe de conducere. Ca preşedinte, afost aleasă profesoara finlandeză Marjatta Hietala. Au fost, deasemenea, aleşi noii preşedinţi şi noii membrii ai comisiilor (depildă, la Asociaţia Internaţională de Istorie Contemporană aEuropei, ca preşedinte, în locul lui Jacques Bariety, a fost alesistoricul britanic John Keiger, de la Universitatea din Salford).Şi istoricii români au obţinut unii reprezentanţi în plus, pe IonBolovan la Comisia de Demografie, Dumitru Preda la Comisia deIstorie a Relaţiilor Internaţionale şi Ion Bulei, la AsociaţiaInternaţională de Istorie Contemporană a Europei.
Începând cu numărul următor, vom prezenta comunicarea ţinută la al21-lea Congres Mondial al Istoricilor de prof. univ. dr IonBulei.î
In imagini: 1. Amsterdam, loc de desfăşurarea a CongresuluiMondial al Istoricilor; 2. Sala lucrărilor
ION BULEI (n. în 1941). Profesor universitar la Facultatea deIstorie a Universităţii din Bucureşti, a fost ataşat cultural laRoma, director al Institutului Român de Cultură de la Veneţia. Inprezent este şi director al Institutului de Stiinţe Politice şiRelaţii Internaţionale al Academiei Române. Membru al UniuniiScriitorilor, al Comisiei Internaţionale de Relaţii Internaţionaleşi în colegiul de redacţie al mai multor reviste de specialitate.Specializat în problematica evoluţiei fenomenului politic românesc,a participat la editarea unor instrumente de lucru privind istoriamodernă a României, la diverse proiecte de cercetareinternaţionale, a publicat un număr considerabil de articole,studii şi cărţi pe teme dintre cele mai diverse, privind istoriaRomâniei şi a primit Premiul Academiei Române şi Premiul special alUniunii Scriitorilor. Cartea sa "Scurtă istorie a românilor" aapărut nu numai în numeroase ediţii în româneşte, dar şi întraduceri în franceză, engleză, germană, italiană şi greacă. A fostdecorat cu ordinul Steaua Românei în grad de Ofiţer, în anul2000.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
