Evelyn Waugh (1903-1966), pe numele sau intreg Arthur Evelyn St. John Waugh, s-a nascut in suburbia londoneza Hampstead, intr-o familie din clasa medie instarita. Si-a facut studiile la Oxford, insa a fost mai interesat de viata publica decat de studiile propriu-zise, pe care nu le-a terminat. Intrebat daca a practicat vreun sport pentru colegiul sau, el a raspuns: „Am baut pentru Hertford". A lucrat ca profesor intr-o scoala particulara, apoi ca restaurator de mobila si ca jurnalist. In 1930, s-a convertit la catolicism, ceea ce a facut ca teme legate de credinta catolica sa devina predilecte in romanele sale. Waugh insusi spunea despre convertirea sa ca nu o facuse pentru ritualul in sine, ci ca pe o optiune intre crestinism si haos. A ramas cunoscut indeosebi pentru romanele in care a satirizat inalta societate britanica a epocii:Decline and Fall, Vile Bodies sau The Loved One.
Despre el si despre romanul sau Intoarcere la Brideshead, George Orwell spunea ca: „Waugh este un romancier exact atat de bun cat a putut sa fie, sustinand niste opinii imposibil de sustinut", iar criticul american Edmund Wilson il considera „singurul geniu comic de prima marime care a aparut in literatura de limba engleza de la George Bernard Shaw incoace".
Intr-un necrolog publicat la moartea sa in revista Time, se spunea despre Waugh ca „declansase un asalt ticalos de ilar, si totusi esentialmente religios asupra unui secol care, in viziunea lui, smulsese cu totul radacinile suculente ale traditiei si lasase sa se ofileasca toate lucrurile bune din lume"
Publicat in 1945, romanul Intoarcere la Brideshead, despre care Evelyn Waugh insusi spunea mai tarziu ca este un magnum opus, poarta subtitlul Amintirile sacre si profane ale capitanului Charles Ryder. Subtitlul scoate in evidenta temele majore ale romanului: harul sacru si iubirea daruite de Dumnezeu, asa cum sunt ele interpretate de Biserica Catolica, prin comparatie cu iubirea seculara sau profana pe care o presupun sexul si relatiile romantice. Tensiunea dintre cele doua tipuri de iubire si notiunea de pacat marcheaza intreaga actiune a romanului, care se intinde pe o durata de douazeci de ani.
Romanul vorbeste, de asemenea, despre schimbarile petrecute in societatea britanica dupa cel de-al doilea razboi mondial: aristocratia si-a pierdut rolul predominant, clasa medie a trecut in prim-plan si, pe ruinele razboiului, toata lumea se afla in cautare de valori autentice. Charles Ryder, naratorul, afirma ca amintirile si trecutul constituie tema centrala a romanului. Totusi, latura catolica a naratiunii are ecoul cel mai rasunator. Regasirea fericirii sau, mai bine zis, a pacii interioare, este preocuparea numarul unu a personajelor acestui roman atat de subiectiv si de romantic.
Romanul Intoarcere la Brideshead a fost inclus de revista Time in topul celor mai bune 100 de romane ale tuturor timpurilor. Dupa celebra ecranizare pentru televiziune din anul 1981, care a avut un succes imens si din a carei prestigioasa distributie au facut parte Jeremy Irons, Anthony Andrews, Laurence Olivier si Claire Bloom, in toamna anului 2008 a fost lansata o noua ecranizare (vezi foto), pentru marele ecran, de data aceasta avandu-i in rolurile principale pe Emma Thompson, Matthew Goode, Ben Whishaw si Michael Gambon. Filmul ruleaza in momentul de fata si in cinematografele din Bucuresti si din tara.
Vacanta de Pasti petrecuta la Brideshead a fost una foarte trista si a culminat cu un incident marunt, dar atat de penibil, incat e de neuitat. Sebastian s-a imbatat rau de tot chiar inaintea cinei, in casa mamei sale, marcand astfel inceputul unei noi etape in evolutia deteriorarii lui mentale – un prim pas pe calea fugii lui de familie, care l-a si nenorocit pana la urma.
S-a intamplat la sfarsitul zilei in care nenumaratele persoane invitate la petrecerea de Pasti au plecat de la Brideshead. I se spunea „petrecere de Pasti", cu toate ca se desfasura in martea din Saptamana Luminata, fiindca familia Flyte se retragea in grup la casa de oaspeti a unei manastiri, incepand cu martea din Saptamana Patimilor, pana la Pastele propriu-zis. In anul acela, Sebastian declarase ca el nu vroia sa mearga, dar in ultima clipa cedase, iar cand se intorsese acasa, era intr-o stare acut-depresiva, din care n-am reusit cu nici un chip sa-l determin sa iasa.
Bause zdravan de tot – numai eu stiu cat de zdravan – in ultima saptamana, si anume bause nervos, in clandestinitate, asa cum nu-i era catusi de putin obisnuit. In timpul petrecerii, in biblioteca a existat intruna o tava de grog, iar Sebastian si-a facut un obicei din a se strecura pana la ea in cele mai diverse momente ale zilei, fara sa spuna o vorba nimanui, nici macar mie. In timpul zilei, casa era mai mult sau mai putin pustie. Eu imi petreceam timpul pictand un alt cadru in camaruta cu obiecte de gradina care dadea direct in colonada. Sebastian s-a plans de-o raceala, a ramas in casa si-n toata acea perioada nu a fost niciodata propriu-zis treaz; nu i se dadea mare atentie, pentru ca era tacut. Din cand in cand, vedeam cum atragea privirile curioase ale celorlalti, dar majoritatea invitatilor il cunosteau prea putin ca sa observe la el vreo schimbare, iar fiecare membru al familiei lui era ocupat cu propriii sai musafiri.
Cand i-am reprosat, mi-a raspuns:
– Nu pot sa-i suport pe toti oamenii astia in jurul meu.
Abia cand au plecat cu totii si nu i-a mai ramas decat sa-si infrunte rudele, abia atunci a cedat.
Obiceiul era sa se aduca o tava de cocteil in salon la ora sase; fiecare isi amesteca bauturile cum vroia si sticlele erau luate inapoi cand mergeam cu totii sa ne schimbam pentru cina; mai tarziu, chiar inaintea cinei, ni se aduceau alte cocteiluri, de asta-data impartite de servitori.
Sebastian a disparut dupa ceai; afara se-ntunecase, iar eu mi-am petrecut o ora jucand mahjong cu Cordelia. La ora sase, cand s-a intors el, ramasesem singur in salon; avea o incruntatura pe care i-o cunosteam prea bine, iar, cand mi-a vorbit, i-am recunoscut vocea harsita de bautura.– To’ n-au adus cocteilurile-alea?, a intrebat el si a tras cu greu de cordonul soneriei.
– Unde-ai fost?, l-am intrebat eu.
– Sus, cu Tanti.
– Nu te cred. Ai baut pe undeva.
– Am citit la mine-n camera. M-a lua’ raceala si mai tare azi.
Cand au sosit, in sfarsit, cocteilurile, si-a turnat gin si vermut intr-un pahar plat si a iesit din camera, luandu-si-l cu el. M-am luat dupa el pe scari in sus, dar, cand sa-l urmez in dormitorul lui, mi-a trantit usa in nas si a rasucit cheia in broasca.
M-am intors in salon plin de nelinisti si premonitii.
Familia s-a reunit. Doamna Marchmain a intrebat:
– De Sebastian ce se mai stie?
– S-a dus la el in camera sa se-ntinda putin. I s-a agravat raceala.
– Vai de mine, sper sa nu faca vreo gripa. Parca mi s-a parut si mie, o data sau de doua ori in ultima vreme, c-arata febril. Vrea ceva anume?
– Nu, a rugat in mod special sa nu fie deranjat.
Mi-am pus intrebarea daca nu era cazul sa-i spun lui Brideshead, insa masca lui mohorata, ca de cristal de stanca, m-a impiedicat sa-i fac orice fel de confidente. In schimb, in timp ce urcam scarile, ca sa mergem sa ne imbracam, i-am spus Juliei.
– Sebastian e beat.
– Nu se poate. Nici macar n-a coborat la cocteiluri.
– A stat si-a baut la el in camera toata dupa-masa.
– Foarte ciudat! Ce porcarie din partea lui! Si-o sa-i treaca pana la cina?
– Nu.
– In tot cazul, te descurci tu cu el. Nu-i treaba mea. Si face des chestii de-astea?
– A mai facut, in ultima vreme.
– Mare porcarie din partea lui.
I-am incercat usa lui Sebastian, am gasit-o incuiata, asa c-am sperat ca se culcase; dar, cand m-am intors de la baie, l-am gasit asezat in fata focului din camera mea; era imbracat de cina, mai putin pantofii,
cravata ii statea suie si avea parul valvoi; era foarte rosu la fata si parca privea putin crucis. Vorbea telegrafic:
cravata ii statea suie si avea parul valvoi; era foarte rosu la fata si parca privea putin crucis. Vorbea telegrafic:– Charles, ce mi-ai spus foarte adevarat. Nu cu Tanti. Baut whisky sus aici. Nu mai e nimic in biblioteca dac-au plecat musafirii. C-au plecat musafirii si numai Mami. Si io ma simt putin cam beat. Cred ca mai bine mi-aduce pe-o tava ce-o fi uite-aici. Cina cu Mami nu.
– Du-te si te culca, i-am spus. O sa comunic eu ca te-a intors raceala.
– M-a-ntors rau de tot.
L-am condus in camera lui, care era perete-n perete cu a mea, si am incercat sa-l fac sa se bage in pat, dar el s-a asezat la masa de toaleta si a inceput sa se zgaiasca la el insusi cel din oglinda, incercand sa-si refaca lavaliera. Pe masuta de scris de langa foc era o carafa de whisky pe jumatate golita. Am luat-o de-acolo, crezand ca n-o sa ma vada, insa el s-a rasucit brusc de la oglinda si-a zis:
– Pune-o la loc.
– Nu fi dobitoc, Sebastian. Ai baut destul.
–Ce mama dracului iti pasa tie?! Tu nu esti aici decat un musafir – musafirul meu. Si eu beau cat vreau in casa mea.
In acel moment, s-ar fi batut cu mine ca sa-si ia sticla inapoi.
– Foarte bine, i-am spus eu, punand carafa de unde o luasem. Dar tine-te macar deoparte, pentru Dumnezeu!
– Auzi, ia vezi-ti tu de treaba. Ai venit aici fiindca erai prietenul meu; si-acuma ce faci? Ma spionezi in locul maica-mii, stiu eu. Ei bine, poti sa te duci si sa-i spui ca de-acuma-ncolo eu imi aleg singur prietenii si ea sa-si aleaga singura spionii.
Asadar, l-am lasat singur si am coborat la cina.
– Vin de la Sebastian, am spus. I-a revenit raceala, si inca destul de tare. S-a culcat si spune ca nu vrea nimic.
– Bietul Sebastian, a zis Doamna Marchmain. I-ar prinde bine un pahar de whisky fierbinte. Ma duc sa vad ce face.
– Lasa, mami, ca ma duc eu, a zis Julia, ridicandu-se de pe scaun.
– Ba ma duc eu, a zis Cordelia, care in seara cu pricina lua cina cu toata lumea, pentru a celebra, intr-un fel anume, plecarea musafirilor – Si, pana s-apuce oricine s-o opreasca, ea si ajunsese la usa, ba chiar tasnise afara pe usa.
Privirile mele s-au intalnit cu ale Juliei, care a ridicat imperceptibil din umeri, cu un aer de tristete.
Dupa cateva minute, Cordelia s-a intors, arborand o figura grava.
– Nu, intr-adevar, a zis ea, nu pare sa vrea nimic.
– Dar cum se simte?
– Ei bine, nu stiu, dar cred ca e beat rau de tot, a zis ea.
– Cordelia!
La un moment dat, copila din ea s-a apucat sa chicoteasca:
– „Fiul de marchiz nedeprins cu vinul" – auzi! Si „Miza: cariera studentului-model"!
– Charles, e-adevarat?, a intrebat Doamna Marchmain.
– Da.
Exact atunci ne-a fost anuntata cina si ne-am dus cu totii in sufragerie, unde nu s-a mai scos o vorba pe acest subiect.
– Ai spus ca Sebastian e beat?, m-a intrebat Brideshead, cand am ramas numai eu cu el.
– Da.
– Ce moment extraordinar si-a putut alege. Si tu nu l-ai putut opri?
– Nu.
– Nu, a zis Brideshead, presupun ca nu l-ai fi putut opri. L-am vazut odata pe tatal meu beat – chiar aici, in camera asta. Nu cred sa fi avut mai mult de zece ani pe-atunci. Nu poti sa-i opresti pe oameni daca ei vor sa se imbete. Nici mama nu l-a putut opri pe tata, cred ca stii.
Vorbea in felul lui ciudat, impersonal. Cu cat observam aceasta familie mai mult, ma gandeam eu, cu-atat mi se pareau cu totii mai curiosi.
– O s-o rog pe mama sa ne citeasca in aceasta seara.
Abia mai tarziu am aflat despre obiceiul acesta, de a-i cere Doamnei Marchmain sa faca o lectura cu voce tare, ori de cate ori survenea cate o seara de tensiune in familie. In seara aceea, ne-a citit o parte din Intelepciunea parintelui Brown. Julia isi adusese langa ea un scaunel plin de ustensile de manichiura si-si refacea stratul de lac de pe unghii cu mare grija; Cordelia tinea in brate pechinezul Juliei; Brideshead isi dadea pasiente; eu, neavand nici o alta ocupatie, studiam minunea de grup pe care-l alcatuiau cu totii si deplangeam situatia prietenului meu de sus.
Dar nu se terminasera inca ororile acelei seri.
Doamna Marchmain obisnuia uneori, cand nu erau de fata decat membrii familiei, sa treaca pe la capela inainte de-a merge la culcare. Tocmai isi inchisese cartea si intrebase cine vroia sa mearga impreuna cu ea, cand usa s-a deschis si si-a facut aparitia Sebastian. Era imbracat la fel cum il vazusem eu mai devreme, dar acum nu mai era imbujorat la fata, ci palid ca un mort.
– Venit sa-mi cer scuze, a zis el.– Sebastian, dragul meu, du-te mai bine inapoi la tine-n camera, i-a spus Doamna Marchmain. Putem sa vorbim si maine dimineata.
– Nu tie. Venit sa-mi cer scuze lui Charles. Am fost magar cu el si e musafirul meu. Musafirul meu si singurul meu prieten si eu am fost magar cu el.
Pe toti ne-au trecut fiorii. L-am condus inapoi in camera lui; ai lui s-au dus cu totii sa-si faca rugaciunile. Cand am ajuns la el in camera, am constatat ca nu mai era nimic in carafa de whisky. I-am spus:
– Este momentul sa te bagi in pat.
Sebastian a inceput sa planga.
– De ce le iei lor partea impotriva mea? Stiam eu c-asa o sa se-ntample, daca te las aici sa faci cunostinta cu ei. De ce ma spionezi?
Mi-a spus si altele, de care nici nu vreau sa-mi aduc aminte – nici macar acum, dupa ce au trecut douazeci de ani. Intr-un tarziu, am reusit sa-l fac s-adoarma si m-am dus si eu la culcare, peste masura de trist.
A doua zi dimineata, a venit la mine-n camera foarte devreme, in timp ce restul casei inca mai dormea, si a dat draperiile deoparte; zgomotul facut de ele m-a trezit si l-am zarit: statea cu spatele la mine, imbracat din cap pana-n picioare si fuma, uitandu-se afara pe fereastra la umbrele alungite pe care le-aruncau zorii peste iarba plina de roua, si ascultand primele ciripituri ale pasarilor din varfurile copacilor imbobociti. I-am spus ceva, iar el s-a intors catre mine cu o figura pe care nu se mai vedeau ravagiile din ajun, ci era proaspata si imbufnata, ca de copil dezamagit.
– Ei, am zis eu. Cum te simti?
– Destul de aiurea. Cred ca e posibil sa nu-mi fi trecut cu totul betia. Tocmai vin de jos, de la grajduri, unde am incercat sa pun mana pe-o masina, dar totul e-ncuiat. Suntem rupti de lume.
A luat o inghititura din sticla de apa de langa perna mea, si-a aruncat tigara pe fereastra si si-a aprins una noua, cu niste maini care-i tremurau cum le tremura batranilor.
– Unde vrei sa mergi?
– Nu stiu. Presupun ca la Londra. Pot sa vin sa stau la tine?
– Sigur ca da.
– Pai, atunci, haide, imbraca-te. Pot sa ne trimita bagajele si mai tarziu, cu trenul.
– Nu putem pleca-n felul asta.
– Nici nu putem ramane.
S-a asezat pe pervaz, uitandu-se iarasi pe fereastra afara. Indata dupa aceea, mi-a spus:
– Uite, iese fum pe unele dintre cosuri. Probabil c-au deschis grajdurile, de-acum. Haide.
– Nu pot sa plec asa, am zis eu. Trebuie sa-mi iau la revedere de la mama ta.
– Ce zbir simpatic esti.
– Ei bine, nu stiu de ce, dar nu-mi place sa fug in felul asta.
– Iar mie putin imi pasa. Eu o sa fug oricum, cat de repede si cat de departe o sa pot. Iar tu poti sa nascocesti, impreuna cu maica-mea, orice complot vrei – inapoi nu ma mai vezi.
– Asa vorbeai si azi-noapte.
– Stiu. Imi pare foarte rau, Charles. Ti-am spus ca nu mi-a trecut chiar de tot betia. Daca te-ncalzeste cu ceva, si mie mi se pare ca sunt absolut detestabil.
– Nu ma-ncalzeste cu nimic.
– Ar fi trebuit sa te-ncalzeasca, ma gandeam eu, macar asa, putin. Ma rog, daca nu vrei sa vii, spune-i tu lui Tanti c-o iubesc.
– Chiar ai de gand sa pleci?
– Bineinteles.
– Si ne vedem la Londra?
– Da, fiindca vin sa stau cu tine.
Apoi a iesit, dar eu n-am mai reusit sa dorm; abia dupa vreo doua ceasuri a venit un servitor cu ceai si paine cu unt si mi-a pregatit hainele pentru o noua zi.Ceva mai tarziu, in aceeasi dimineata, am cautat-o pe Doamna Marchmain; vantul se intetise, asa c-am ramas in casa; m-am asezat langa ea, in fata focului din camera ei; statea aplecata deasupra lucrului de mana, in timp ce mugurii de iedera se loveau de ferestre.
– As fi preferat sa nu-l vad, mi-a spus ea. Asta mi s-a parut ceva foarte crud. Nu ma supara ideea ca e beat. Asta fac toti barbatii in tinerete. Cu ideea in sine sunt obisnuita. Fratii mei parca erau nebuni la varsta lui. Cel mai dureros, azi-noapte, a fost ca nu mai avea nici urma de fericire.
– Stiu, am zis eu. Nu l-am vazut niciodata chiar in halul asta.
– Si, dintre toate serile, tocmai aseara…, dupa ce plecase toata lumea si nu mai ramaseseram decat noi – pentru ca, vezi tu, Charles, eu te consider, in buna masura, unul dintre noi. Sebastian te iubeste – de pe vremea cand n-avea nevoie sa faca eforturi ca sa fie vesel. Si asta nu mai era – vesel. Am dormit foarte putin azi-noapte si-n tot acest timp n-am facut decat sa ma-ntorc la unul si-acelasi lucru: la cat de nefericit era.
Imi era cu neputinta sa-i explic un lucru pe care eu insumi il intelegeam numai pe jumatate; chiar si atunci imi spuneam in sinea mea: „O sa afle, si-nca destul de curand. Poate ca stie deja."
– A fost ceva oribil, i-am spus. Dar va rog: sa nu credeti ca asa se poarta de obicei.
– Domnul Samgrass mi-a spus ca tot trimestrul trecut a baut mult prea mult.
– Da, dar nu in felul acesta – niciodata chiar asa.
– Si-atunci, de ce acum? Si-aici?! Cu noi?! Toata noaptea m-am perpelit, si m-am rugat, si m-am intrebat ce-as putea sa-i spun, iar acum, de dimineata, nu-l mai gasesc aici. Foarte crud a fos, din partea lui, sa plece fara nici o vorba. Nu vreau sa se rusineze – faptul ca se rusineaza face ca totul sa fie o asemenea greseala din partea lui.
– Ii e rusine ca e nefericit, am zis eu.
– Domnul Samgrass imi spune ca Sebastian e galagios si binedispus. Eu cred – a continuat ea cu o vaga nuanta de umor in glas, facand sa se mai lumineze putin atmosfera – ca tu si cu el va cam bateti joc de domnul Samgrass. Nu-i foarte frumos din partea voastra. Eu il indragesc foarte mult pe domnul Samgrass si cred c-asa s-ar cuveni sa faceti si voi, dupa tot ce-a facut pentru voi. Dar stau si ma gandesc tot eu ca, dac-as fi de varsta voastra, si barbat pe deasupra, poate ca si eu as simti tentatia sa-mi bat joc putin de domnul Samgrass. Nu de asta sunt eu suparata, ci de seara trecuta si de azi-dimineata, care sunt doua lucruri cu totul diferite. Pentru ca, vezi tu, s-a mai intamplat si inainte.
– Tot ce pot sa spun este ca l-am mai vazut adeseori beat si ca m-am imbatat si eu adeseori cot la cot cu el, dar ceea ce s-a petrecut aseara a fost o noutate chiar si pentru mine.
– A, nu – nu despre Sebastian vorbeam. Vorbeam despre ceva ce s-a intamplat cu multi ani in urma. Am mai trecut prin asa ceva cu un alt barbat pe care-l iubeam. In fine, probabil ca de-acum stii despre cine-i vorba – despre tatal lui. si el se imbata exact asa, cum ai vazut. Mi-a spus cineva ca nu se mai comporta la fel si-acum. Eu, cel putin, ma rog la Dumnezeu sa fie adevarat si-i multumesc lui Dumnezeu din tot sufletul, daca asa este. Dar fugitul – si el a fugit, dupa cum stii. Exact asa s-a intamplat, cum ai spus tu adineauri – ii era rusine de faptul ca nu era fericit. Amandoi nefericiti, rusinati si fugari. Mare pacat. Barbatii cu care am crescut eu – si ochii ei mari s-au mutat de pe broderia la care lucra spre cele trei picturi in miniatura din mapa de piele pliabila de pe tablia semineului – nu erau deloc asa. Pur si simplu nu inteleg. Tu intelegi, Charles?
– Foarte putin.
– Si totusi, Sebastian te indrageste pe tine mai mult decat pe oricare dintre noi, stii foarte bine. Tu trebuie sa-l ajuti. Eu nu pot.
Comprim aici, in cateva propozitii, o discutie care, atunci si acolo, s-a prelungit in mult mai multe. Doamna Marchmain nu batea campii, dar aborda subiectul intr-o maniera feminina, de parca i-ar fi facut curte: ii dadea tarcoale, se apropia de el, se retragea, facea cate-o fandare; plutea pe deasupra lui ca un fluture, juca leapsa cu el, nefacand practic nici o miscare semnificativa in directia adevaratului punct nevralgic, decat atunci cand erai intors cu spatele la ea, si ramanand inlemnita atata timp cat stateai cu ochii atintiti spre ea. Nefericirea, fugitul de-acasa – acestea erau lucrurile care-i provocau tristetea si, in felul ei anume, le-a scos la lumina pe toate pana sa termine de vorbit. O ora intreaga a durat pana sa spuna tot ce avea de spus. Pe urma, in timp ce eu ma ridicam sa plec, a adaugat, ca si cum si-ar fi adus aminte de ceva:
– Ma-ntrebam: ai vazut cumva cartea fratelui meu? Tocmai a iesit de sub tipar.
I-am spus ca ma uitasem peste ea la Sebastian in camera.
– Mi-ar placea sa ai si tu un exemplar. Imi dai voie sa-ti ofer eu unul? Trei barbati splendizi au fost; iar Ned era cel mai bun dintre ei. El a fost omorat ultimul, iar, cand am primit telegrama, pe care stiam c-aveam s-o primesc, tin minte ca m-am gandit: „Ehe, de-acum e randul fiului meu sa faca tot ce nu mai poate face Ned pe lumea asta". Eram singura pe-atunci. El era tocmai pe punctul de-a pleca la Eton. Daca-ti faci timp sa citesti cartea lui Ned, vei intelege.
Avea un exemplar pregatit, asezat pe biroul ei. M-am gandit atunci: „Si-a planificat despartirea asta inca dinainte sa intru pe usa. Si-o fi repetat dinainte si toata discutia?! Daca lucrurile ar fi mers intr-o alta directie, oare si-ar fi pus cartea inapoi in sertar?
A scris numele ei si pe al meu pe pagina de garda, plus data si locul.
– Si pentru tine m-am rugat azi-noapte, mi-a spus.
Am tras usa dupa mine, lasand in urma toata acea bondieuserie, tavanul jos, cretonul, legaturile de carti din piele de miel, vederile de la Florenta, castronasele cu zambile si pot-pourri, broderia in petit-point,
lumea aceea moderna, plina de intimitati femeiesti, si m-am intors in holul cel mare, cu plafonul lui cu bolti si nise, cu coloane si antablamente, in atmosfera barbateasca, augusta, a unor vremuri mai bune.
lumea aceea moderna, plina de intimitati femeiesti, si m-am intors in holul cel mare, cu plafonul lui cu bolti si nise, cu coloane si antablamente, in atmosfera barbateasca, augusta, a unor vremuri mai bune.Prost nu eram si eram destul de mare cat sa stiu ca fusesem tinta unei tentative de mituire, dar si destul de tanar, pentru ca experienta sa-mi fi parut placuta.
N-am vazut-o pe Julia in dimineata aceea, dar, cand sa plec, a venit Cordelia in fuga pana la portiera masinii si mi-a spus:
– O sa te vezi cu Sebastian? Te rog sa-i spui cat il iubesc de mult. Tii minte – cat il iubesc de mult?!
In trenul care ma ducea spre Londra, am citit cartea pe care mi-a daruise Doamna Marchmain. In frontispiciu, era reprodusa fotografia unui tanar in uniforma Grenadierilor de Garda, care mi-a dezvaluit, limpede ca lumina zilei, de unde venea masca morocanoasa care se suprapunea, la Brideshead, trasaturilor gratioase ale familiei tatalui sau; barbatul acesta era un om al cavernelor si padurilor, un vanator, un judecator al consiliului tribal, era depozitarul traditiilor fruste ale unei populatii aflate intr-o continua inclestare cu mediul ei de viata. Mai erau si alte ilustratii in carte, instantanee cu cei trei frati in vacanta, si la fiecare dintre ei am regasit aceleasi linii arhaice; iar cand imi aminteam de chipul delicat si luminos al Doamnei Marchmain, nu gaseam nici o asemanare intre ea si cei trei barbati pe care-i aveam in fata ochilor.
Ea insasi aparea foarte rar in carte; era cu noua ani mai in varsta decat cel mai mare dintre ei si se maritase si plecase de acasa pe vremea cand ei erau inca scolari; intre ea si ei mai fusesera alte doua surori; dupa nasterea celei de-a treia fiice, avusesera loc pelerinaje si actiuni pioase de binefacere in speranta de a se ivi si un fiu, pentru ca la mijloc erau si o proprietate vasta si un nume cu vechime; mostenitorii barbati venisera pe lume mult mai tarziu, dar atat de abundent, incat, la vremea respectiva, parusera a fi o chezasie a continuitatii unei linii, care, insa, asa cum tragic aratasera ulterior evenimentele, se stinsese brusc, odata cu ei.
Fragment din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura Leda, in traducerea lui Mihnea Gafita.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
