Daca teatrul este arta careia i s-a prezis cel mai des ca va sfarsi in uitare si deriziune pe masura ce interesul potentialilor spectatori va fi cucerit de forme de entertainment mult mai agresive, el este, totodata, si arta care a dezamagit cel mai tare, din acest punct de vedere. Teatrul, iata, exista si, in ciuda unor sincope trecatoare, prospera. Explicatia misterului e data, probabil, de ceva foarte simplu: emotia singulara si de neinlocuit pe care le-o produce oamenilor participarea in timp real la victoriile sau infrangerile altor oameni.
Asta, pentru ca suntem animale sociale, care nu pot asista impasibile la bucuria ori la durerea cuiva - cel putin cand acestea sunt fictive... Astfel stand lucrurile, e neindoielnic ca teatrul va continua sa traiasca atata vreme cat va atinge sufletul privitorilor, constatare pe care si-o vor insusi, poate, si unii aspiranti "revolutionari" la statutul de creator, definit, in ochii lor, prin capacitatea de a produce sofisticarii inaccesibile "maselor". O dovada de netagaduit ofera cel mai recent spectacol al Teatrului "Bulandra": Moartea unui comis-voiajor de Arthur Miller, in regia lui Felix Alexa.
Felix Alexa este un artist cu CV insolit. Fiu al unui regizor de teatru si film foarte activ in anii 1970-80 si foarte elogiat pentru vigoarea expresiva si... expresionista a stilului sau - Alexa Visarion -, Felix a parut sa hotarasca, inca dinainte sa-si inceapa efectiv cariera, ca el nu va fi niciodata un fils ? papa; altfel spus, ca nu va profita de (re)numele mostenit, ca va sta pe propriile-i picioare si, mai ales, ca nu va calca pe urmele stilistice ale tatalui. Nu a fost o hotarare aducatoare de avantaje: dincolo de faptul ca, o buna bucata de vreme, nu a putut evita comparatiile cu "inaintasul", s-a vazut etichetat de unii "formatori de opinie" ca regizor neinteresant si "batranicios". Pentru ca Felix Alexa este, in teatru, un adept si un practicant al realismului; pentru ca isi alege, de regula, texte solid structurate, cu "poveste" si cu personaje; pentru ca realizeaza, indeobste, mizanscene bine articulate, simple si clare, in care "se vad" limpede actorii si in care nu se vad, dimpotriva, giumbuslucuri regizorale calificate de mintile netede drept profunzimi de conceptie. A avut, desigur, si el accidente de parcurs estetic, dar, la putin peste 40 de ani, poate fi "diagnosticat" ca un artist remarcabil de constant, a carui tehnica s-a ameliorat de la un spectacol la altul si a carui sensibilitate, tot mai rafinata in timp, descopera aproape fara gres tonul just al textului si "lungimea de unda" a spectatorului. Piesa lui Miller i s-a potrivit perfect.
Moartea unui comis voiajor (1949), probabil cea mai celebra scriere a lui Arthur Miller (1915-2005), a devenit un fel de emblema nu numai pentru creatia autorului, ci si pentru cultura americana a secolului XX, povestea micului comerciant/amploaiat care isi pierde, o data cu slujba, respectul celor din jur, afectiunea fiilor si, in cele din urma, viata slujind drept revers moral(izator) al faimosului "vis" de bunastare si speranta garantat de Constitutia S.U.A. Piesa a cunoscut insa o primire exceptionala in toata lumea si datorita partiturilor interpretative generoase, rolul "titular" Willy Loman, in special, fiind, pentru orice actor, un reper "de cariera" extrem de ravnit. Ceea ce nu inseamna ca orice actor il poate juca.
La "Bulandra" exista insa un actor care il poate juca. De fapt, acest actor poate juca orice rol. Este, la ora actuala, un actor unic in Romania, pentru ca unui talent urias i se adauga o disciplina profesionala pe cat de desavarsita, pe atat de rar intalnita si o experienta scenica fructificata la maximum. Numele acestui actor este Victor Rebengiuc. Celor care ar putea socoti ca frazele dinainte sunt excesiv de entuziaste le recomand sa priveasca atent, chiar la inceputul spectacolului, intrarea lui Rebengiuc in scena - in semiintuneric, o silueta purtand doua geamantane: inclinarea capului, curbarea umerilor, calcatura actorului rezuma, in zece secunde, nu doar un personaj, ci o intreaga biografie. Soarta unui om. Asistam apoi, pe parcursul a doua ore, la ceea ce s-ar putea numi o inegalabila lectie de actorie daca nu ar fi, pur si simplu, arta; arta pura si simpla. Lui Victor Rebengiuc ii sta alaturi, in rolul Linda (sotia lui Loman), Mariana Mihut - si "ciocnirea" acestor veritabile forte ale naturii produce momente de acuta tensiune dramatica. Temperament (si talent) vulcanic, sub "carapacea" de ironie placida, Mariana Mihut creeaza un personaj si un destin cu miraculoasa usurinta (aparenta), echilibrand, prin caldura dezmintita de tonul acid, intr-un contrast de admirabila subtilitate, duritatea confruntarilor. A-i vedea pe scena pe acesti doi extraordinari actori este un privilegiu, o desfatare si o rasplata pentru alte (multe...) seri teatrale ratate.
Stimulati, fara indoiala, de prezenta lor, colegii de distributie izbutesc, la randul lor, performante. Cea mai pregnanta ii apartine lui Serban Pavlu (Biff, fiul cel mare) - si e minunat ca acest foarte bun actor, de o discretie neobisnuita si de o la fel de neobisnuita seriozitate, si-a gasit rolul in care isi poate demonstra din plin inzestrarea; monologul sau final este revelator. In Happy (fiul mai mic), Marius Chivu arata ca "tanara speranta" care era nu demult ar avea toate indreptatirile sa se confirme; muncind mai mult (inclusiv la corectarea neplacutei pronuntii dambovitene: "orasiul", "domnisioara"), tanarul actor va reusi, cu siguranta, sa obtina mai mult decat amuzamentul suporterilor din sala. Intr-un rol episodic (Femeia ivita candva in calea lui Willy), Dana Dogaru, o alta excelenta actrita, isi marcheaza net prezenta; este precis si stapan pe nuante Claudiu Stanescu, intr-un rol ingrat (Ben, fratele invocat al lui Willy); Dan Astilean (Howard) si Valentin Popescu (Stanley) fac, din scurtele lor aparitii, momente necesare; sunt utile interventiile foarte tinerelor Sabina Posea si Alexandra Murarus (sau Amelia Ursu? nici programul, nici afisul nu au precizat).
Spectacol, la suprafata, exclusiv "de actori", Moartea unui comis voiajor, la "Bulandra", ascunde, in tulburarea pe care ti-o provoaca (si a carei tensiune incremeneste, literalmente, sala) mai multa regie decat majoritatea acrobatiilor ce aglomereaza, astazi, scena romaneasca. Dar, fireste, cand e vorba despre teatru adevarat, nu dozajele de acest fel conteaza.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
