Tratatul de la Versailles
Tratatul de la Versailles intra in functiune la 11 ianuarie 1920. Intra odata cu organismele internationale pe care le instituise, adica Societatea Natiunilor, Biroul International al Muncii, Comisia pentru Reparatii si Inalta Comisie Interaliata pentru Teritoriile Renane. S-a scris si s-a vorbit mult despre acest tratat. In Germania, dar si in Marea Britanie, s-a vorbit despre el ca despre „nenorocitul de tratat", evidentiindu-i-se „ororile". Max Gallo il numeste „un tratat pentru nimic". Unii au scris despre lipsa de experienta a semnatarilor, care au fost mai curand oratori decat oameni de stat, care n-au stiut sa prevada si sa concilieze in acest tratat dreptatea, geografia, traditiile si securitatea statelor.
Multe dintre solutiile gasite n-au fost de fapt solutii, pentru ca au lasat o multime de lucruri in suspensie. Ca in chestiunile teritoriale, de pilda, unde Slesvig-ul, Silezia Superioara, Carinthia (Klagenfurt), Prusia Orientala (Marienwerder, Allenstein) au fost amanate spre rezolvare prin plebiscit. Putea sa le rezolve tratatul, cum a facut-o in alte cazuri (vezi, de pilda, Banatul, impartit aleatoriu intre romani si sarbi)? Putea, dar era riscant, dupa cum s-a vazut in alte parti. Pentru ca principiul care domina Tratatul este acela al nationalitatilor.
Teoretic, acest principiu era drept. Dar era mult mai dificil de pus in practica, mult mai dificil decat se crezuse. Definirea nationalitatii dupa criterii lingvistice, de cultura comuna, de misie de indeplinit..., atunci cand se punea problema stabilirii frontierelor sale, isi arata insuficientele. Pentru ca se lovea de celelalte nationalitati, care si ele se defineau dupa aceleasi criterii. Si incepeau neintelegerile. Si nu erau putini aceia care regretau Imperiul Habsburgilor, considerat o solutie federalista mai buna decat aceea a unei multitudini de state independente condamnate sa nu se inteleaga. Imperiul Habsburgic parea raul cel mai mic sau un rau necesar. Regretul dupa trecutul imperiu a fost si este puternic criticat de istoriografia din statele asa-zis succesoare ale Imperiului Habsburgilor.
Dupa razboi minoritatile se reduc din punct de vedere cantitativ. Nu mai sunt 60 de milioane de minoritari, cum erau in 1914. Sunt la jumatate. Dar minoritatile devin mult mai revendicative. Se rup de legaturile lor anterioare, adica de suveranitatile statelor in care erau elemente componente. Acum unele provin din anterioarele nationalitati stapanitoare si privesc cu dispret la noile majoritati (ca germanii pe slavi sau ungurii pe ceilalti din fosta „Ungarie istorica").
Tratatul a lasat deoparte Rusia. Si faptul a avut consecinte nu doar asupra Rusiei, ci si asupra Europei, pentru ca dezlega Rusia, acum a sovietelor, de orice respectare a prevederilor unui tratat la care ea nu fusese parte si de orice responsabilitate. Rusia lui Lenin si Trotki si in curand doar a lui Stalin se rupea de Europa si invers. Continentul apare despartit in doua, cu consecinte greu de prevazut atunci. In acelasi timp, un alt mare stat al Europei, Germania, este condamnat material si moral la o stare de penitenta si izolare. Prin conditiile impuse Germaniei, Tratatul contribuie la centralizarea statului german, obligat in anasamblul sau sa faca fata infrangerii si datoriilor de razboi. Federalismul statului german de mai inainte lasa loc centralismului, de care va profita Hitler. Germania se ridica din conflictul abia terminat cu credinta ca n-a fost infranta in acel razboi, ci doar tradata. Cei mai multi germani nu inteleg cum Germania se prabusise asa de rapid in octombrie 1918, atunci cand armata ei controla inca Europa, din Belgia pana in Ucraina?
Capitularea parea atat de umilitoare si inexplicabila, incat ideea tradarii din interior, a pumnalului infipt pe la spate, era aproape generala in primii ani postbelici in Germania. Era criticata si ineficienta oamenilor Republicii de la Weimar, apasau greu viata tuturora problema reparatiilor si inflatia galopanta, provocau suferinte nationale culoarul Danzigului, cedarea unor regiuni germanofone, reducerea fortelor armate. Nu era german care sa nu fie revizionist intr-o forma sau alta. Cu atat mai mult cu cat, in ciuda pierderilor de teritoriu, a reducerii armatei si a instabilitatii sale economice, Germania era in 1919 potential tot o mare putere. Populatia ei continua sa fie de departe mai numeroasa decat a Frantei, productia de fonta si otel de trei ori mai mare decat a aceleiasi, reteaua de comunicatie intacta, la fel uzinele sale chimice si electrice, universitatile sale, institutule tehnice. Pentru orice german locul statului sau nu se gasea in sistemul creat la Versailles. In 1919, in noul Reichswehr nu se duc 100.000 de voluntari, ci 400.000!
Tratatul e lovit de la bun inceput de refuzul SUA de a-l ratifica. America nu stie sa profite de pe urma interventiei sale in Europa. Aceasta interventie insemnase un mare efort de organizare, demararea unei productii de razboi extraordinare, care brusc se intrerupsese, odata cu incetarea ostilitatilor, provocand multa preocupare pentru mediile de afaceri americane. Americanii n-au avut oameni politici pe masura, care sa inteleaga avantajele iesirii din izolationism si ale deschiderii spre Europa in primul rand. Dupa intoarcerea sa in tara, Wilson incearca sa-si explice pozitia in fata unei Americi pe care o simtea nemultumita de participarea la un razboi al carui rost nu-l vazuse si nu-l vedea. Wilson are si nenorocul de a suferi un atac de hemiplegie si, deci, nu mai poate fi eficient in lupta politica interna. Si in Senatul american Tratatul nu reuneste cele doua treimi necesare aprobarii. In consecinta, nu e aprobat.
Senatorul Lodge, raportorul Comisiei Senatoriale, pentru a se ajunge totusi la ratificare, propune sa se adauge Tratatului un amendament prin care SUA nu isi asumau nici o obligatie de garantare a independentei si suveranitatii statelor membre. Ori asta insemna renuntarea la art. 10 din Pactul Societatii Natiunilor. Wilson refuza orice tranzactie. Senatul cere atunci un tratat separat de pace cu Germania. Presedintele refuza din nou. Si in alegerile din noiembrie 1920 pierde cu 9 milioane de voturi contra 19 milioane. Harding, noul presedinte, e cu totul contrar lui Wilson si ideilor sale de pace mondiala prin intermediul Societatii Natiunilor. Astfel, America pierde ocazia de a juca un rol esential pe scena politicii mondiale inca de pe acum, dar pierde si Tratatul pe unul dintre principalii sai fauritori.
Starea de provincialism a alegatorului american arata ca SUA nu erau pregatite pentru o politica mondiala. Dupa ce americanii, prin Wilson, creasera Societatea Natiunilor, acum refuzau sa intre in componenta ei, slabind-o de la bun inceput. SUA nu se aratau capabile sa traga consecinte practice din prestigiul creat. La Paris, sub Wilson, ei oricum se aratasera mai curand judecatori decat parteneri. I-au privit cu neincredere pe francezi si pe italieni, acuzandu-i de machiavelism, cinism si coruptie. In schimb, in timpul razboiului, se diminueaza substantial anglofobia americana, deopotriva la nivel de clasa conducatoare si de opinie publica. Dupa razboi ei vor dezvolta o colaborare, mai ales economica, cu Marea Britanie si dominioanele. In SUA, in anii de dupa primul razboi, creste tot mai mult o aversiune impotriva interventiei lor in Europa si a politicii franceze de a slabi Germania. Si pe acest drum SUA intalnesc Marea Britanie. Americanii sunt tot mai evident mai curand orientati spre Pacific decat spre Atlantic. Dar, in fapt, sunt mai mult orientati spre ei insisi. Criza din 1929-1933 ii va trezi la realitate.
Decizia Senatului american de a nu recunoaste Tratatul lasa Europa sa-si rezolve singura problemele. Si Europa continua si dupa razboi sa fie centrul lumii. Politica mondiala continua sa se invarta in jurul Angliei si al Frantei. Ele sunt cele doua tari care joaca un rol de prim-plan si in conditiile in care Rusia e doborata de revolutie, Germania de epuizare, Austro-Ungaria dispare, iar Italia se cauta in regasiri interioare. Doar ca securitatea Frantei e serios afectata de retragerea americanilor. Garantiile pe care SUA urmau a le da Frantei prin Tratat nu mai existau. In consecinta, nici garantiile Angliei, legate de cele americane, nu mai existau. Si Franta ramane descoperita in fata Germaniei viitoare. Diplomatia ei va incerca sa gaseasca substitute: formarea unui bloc al statelor antirevizioniste din Europa Centrala (Mica Intelegere, in 1921, alianta cu Polonia, in acelasi an, cu Cehoslovacia, trei ani mai tarziu, cu Romania, in 1926, cu Iugoslavia, in 1927, pe langa alianta cu Belgia, din 1920), intretinerea unei armate si a unei aviatii importante pentru intimidarea Germaniei, ca in 1923, in timpul crizei Ruhrului, tratatul multilateral de la Locarno... Toate nu vor avea insa eficacitatea aliantei franco-ruse de dinainte de primul razboi.
Tratatul nu multumeste nici Marea Britanie, stat victorios si, in acelasi timp, pierzand suprematia sa navala si economica. Isi invinsese rivalul european, Germania, dar de aceasta profitase fosta ei colonie din America de Nord. Pierderile sale in timpul razboiului fusesera mai mari decat asteptarile. Si elita politica britanica socotea ca o intoarcere la strategia indirecta traditionala era de preferat. Parea mai putin costisitoare si mai eficace. Englezii luptasera pentru a impiedica o suprematie continentala germana, dar, in ochii multora, suprematia franceza de dupa razboi nu era mai buna. Ideile lui Keynes sunt seducatoare si sunt preluate de politici. Nu o Germanie slabita era solutia, ci una redresata economic. Si Marea Britanie va torpila sistematic eforturile antigermane ale Frantei. O vor plati scump doua decenii dupa incheierea primei conflagratii mondiale. Disputa franco-britanica va anihila eficacitatea oricaror incercari de creare a unor bariere impotriva unei ofensive germano-italiene pe continent.
Italia isi declarase nemultumirea pentru Tratat chiar in timpul lucrarilor sale, pe care, de altfel, pentru scurta vreme, le si parasise. Din punctul de vedere al italienilor, anglo-francezii nu respectasera clauzele pactului de la Londra din 1915. Acela acorda Italiei Trento, Trieste, Istria pana la Quornaro, intreg litoralul Dalmatiei, insulele, Valona in Albania. In aprilie 1917, la conferinta de la Saint-Jean-de-Maurienne, italienilor li se promite Smirna si o zona de influenta in Asia Mica. In cererile italienilor, Wilson nu vedea decat imperialism. Ocuparea orasului Fiume, jumatate sarb, jumatate italian, la 12 septembrie 1919, provoaca Aliatii. Wilson declara deindata ca Fiume face parte din coasta dalmata si ca aceasta apartine noului stat iugoslav, asa ca sunt trimise contingente franco-britanice in portul dalmat pentru a mentine ordinea. Incidentul determina plecarea lui Orlando de la conferinta, e adevarat, pentru scurta durata. Chestiunea orasului Fiume va fi rezolvata la Rapallo intre Belgrad si Roma, acesta devenind oras liber. Italia mai era nemultumita si pentru ca, de pe urma desfiintarii coloniilor germane din Africa, nu se alesese cu nimic. Se adaugau la aceste nemultumiri lipsurile de tot felul din Italia postbelica. Un puternic curent de stanga strabate Peninsula in acesti primi ani. Dreapta ii raspunde creand in 1919 Fasci di Combatimento, viitorul partid fascist al lui Mussolini.
Pacea de la Versailles, un intreg sistem de tratate, incheie un razboi, dar nu e in stare sa impiedice un altul. Churchill numea al doilea razboi mondial, „razboiul care putea fi evitat". Putea fi evitat cu alti oameni politici? Cu o pace pe baze mai solide? Cu alte vointe? De ce nu, pana la urma, inchipuindu-ne o alta istorie, in care raul sa fie circumscris de la inceput?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
