Ziarul de Duminică

Crime la televizor şi în viaţă/ de Stelian Ţurlea

Crime la televizor şi în viaţă/ de Stelian Ţurlea
20.01.2011, 23:47 24

Un roman zguduitor, captivant, terifiant şi obsedant totodată*.Mi s-a părut masiv, are peste 500 de pagini, greu de citit, amînaintat în el până la un punct cu dificultate, obosit de autorul -târziu am aflat că e autoare, nu citisem informaţiile existente peuna dintre manşetele copertei - este prolix, aduna pagini dupăpagini ce deveneau o povară. Şi brusc, parcă s-a ridicat o pâclă,lectura s-a uşurat, a devenit alertă, cartea rămânea la fel deterifiantă, aproape un raport medical, iar după ultima pagină m-aobsedat şi continuă să mă obsedeze. Sunt convins că, pentru aobţine efectul acesta, scriitorul a ales cea mai bună formulă. Unroman care trebuia scris în felul acesta şi nu altfel, ca să aibăefectul dorit. Dar va avea un efect?

M-am întrebat de multe ori, urmărind ştiri oribile de faptdivers, de la noi sau de aiurea, mai ales la televizor, ce anume îiatrage pe oameni spre morbid, de ce au un rating formidabil,oriunde în lume, toate reportajele despre crime, asasinate,tâlhării, de ce cu cât oroarea e mai mare, cu atât sporeşteaudienţa, de ce atât de rar ştirile pozitive atrag. Cum se spune încarte, "pentru cei mai mulţi înseamnă că se întâmplă ceva când e ochestie negativă." M-am întrebat de multe ori, în ultimele douădecenii mai ales, de când lucrez şi în televiziune, când citeamdespre masacre în şcolile americane, despre efectul pe care l-arputea avea promovarea cu insistenţă a acestor ştiri pe toatecanalele media. Constat din această carte că ororile petrecute aufost cu mult, mult mai numeroase decât ştiam eu, toate mediatizatecopios şi probabil toate amintite atent în cartea de faţă. Toate,în mod cert, au avut o influenţă asupra cazurilor similare carele-au urmat, chiar dacă nimeni n-a spus şi n-a putut dovedi asta.Mă întrebam dacă nu cumva trebuie să se întâmple cum scrie Shriver:"Pe termen lung, singura speranţă este ca aceste crime să devinăatât de banale, încât să nu mai reprezinte o ştire." Mă întrebamcum ar fi să scrii o carte despre asemenea fapte. Nu ştiam căLionel Shriver - pe numele adevărat Margaret Ann Shriver - sepregătea s-o facă, a şi reuşit în 2003, iar romanul ei, înacelaşi timp un thriller şi un studiu aprofundat al ambivalenţeiiubirii de mamă, a obţinut doi ani mai târziu Premiul Orange. Unroman care, în mod firesc, a stârnit o reală controversă şi aprovocat numeroase dezbateri. Adaug acestei lungi liste câtevapăreri de cititor bulversat.

Cu doar trei zile înainte de a împlini 16 ani, eroul Kevin încuieîn sala de sport şapte colegi de clasă, un îngrijitor şi unprofesor, pe care îi ucide unul câte unul cu o arbaletă. Primisearbaleta în dar de la tatăl său. Detaliile masacrului nu le aflămde la ştiri, ci anevoie şi târziu dintr-o serie de scrisori extremde personale pe care Eva, mama lui Kevin, le scrie soţului său înîncercarea de a-şi explica tragedia şi de a-şi înţelege rolul înproducerea ei. Eva este convinsă că a avut o vină, pe care nureuşeşte s-o desluşească. Dacă n-o acceptă, oricum ceilalţi o vorarunca asupra ei, i s-a intentat, de altfel şi un proces - "numaipentru că eu nu reuşesc să înghit toată vina nu înseamnă căceilalţi nu o vor arunca oricum asupra mea." Dacă acceptă că a avuto vină, iarăşi nu obţine niciun efect - "Mă umflu în penetăvălindu-mă în această mea culpa, o frivolitate. Învinovăţireaconferă o putere uimitoare. (...) Dar pentru mine această îndoparelacomă cu învinovăţire nu funcţionează. Nu sunt în stare niciodatăsă interiorizez întreaga poveste."
Adolescent fiind, Kevin nu este condamnat la moarte, nici laînchisoare pe viaţă, ci primeşte doar şapte ani de închisoare, dupăun proces scurt în care mama a vândut tot pentru a plăti avocaţicapabili să limiteze la maximum pedepasa - şi aflăm la un momentdat că toate ideile lor geniale fuseseră oferite de adolescentulcriminal, extrem de inteligent. Dezvăluindu-şi propriile sentimentecu privire la maternitate, carieră, familie şi cultura americană,cu toate consecinţele acesteia asupra comportamentului deviant aladolescenţilor, Shriver îşi ţine cititorii într-o continuăpendulare între vină şi empatie, răzbunare şi iertare, furie şiresemnare. Eva, mama, încearcă să înţeleagă: "Poate că suntbântuită de întrebarea de ce, dar chiar mă întreb cât de mult m-amstrăduit să-i găsesc un răspuns." Cine e de vină pentru asemeneafapte e o întrebare pe care cititorul şi-o pune inevitabil -părinţii, societatea, şcoala, răul care se ascunde în noi, toate laun loc? "Vreau să spun varianta mea a poveştii."
Spre finalul cărţii, după ce aflăm cu oroare că, în ziuamasacrului, adolescentul îşi mai ucisese, cu acelaşi calmincredibil şi tot cu arbaleta, sora mai mică şi tatăl, mama, careîşi vizitează cu regularitate fiul la puşcărie, îi spune: "Autrecut doi ani. Îmi este dor de tatăl tău. Încă mai vorbesc cu el.Chiar îi şi scriu, dacă-ţi vine să crezi. Îi scriu scrisori. Iaracum ele sunt doar un teanc dezordonat pe biroul meu pentru că nu-icunosc adresa. Îmi este dor şi de sora ta... foarte tare. Şi atâtde multe familii sunt atât de triste. Îmi dau seama că ziarişii şiterapeuţii poate şi alţi deţinuţi te întreabă mereu. Dar mie numi-ai spus nicodată. Aşa că, te rog, uită-te în ochii mei. Ai ucisunsprezece oameni. Pe soţul meu. Pe fiica mea. Priveşte-mă în ochişi spune-mi de ce." Iar tânărul dă un răspuns de-a dreptulterifiant: "Pe vremuri credeam că ştiu. Acum nu mai sunt atât desigur."
*)Lionel Shriver - Trebuie să vorbim despreKevin. Editura Vellant. Traducere din limba engleză de IoanaPredoiu şi Ioana Vîlcu.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO