Despre Teatrul Tineretului din Piatra Neamt stia, auzise, citise, acum 20-30-40 de ani, atat intreaga suflare a scenei romanesti (si nu numai romanesti), cat si oricine se pretindea iubitor de arta; ba, chiar, oricine se pretindea interesat de toate acele mici miscari sociale, culturale, spirituale, in sens larg, menite sa pastreze vie speranta ca, in ciuda ideologiei atotstapanitoare si tot mai agresive, opozitia publica (!!!) este, totusi, posibila. Sau, macar, rezistenta publica.
La Teatrul Tineretului („nascut" in 1958, ca sectie a teatrului bacauan, si devenit autonom trei ani mai tarziu) nu se puneau la cale, fireste, comploturi, nu se tipareau manifeste si nu se chema zgomotos la revolta. 
Acolo se facea teatru – dar teatrul care se facea acolo era, prin sine insusi, o forma de complot, de manifest si de revolta; acolo experimentul era ingaduit, asa-zicand prin statut, acolo boema avea drept de cetate, consfintit prin acte (precum faimoasa decizie a administratiei locale privind infiintarea in institutie a unui bar, lucru nemaiauzit si nemaiintalnit!), acolo sa fii altfel era nu numai permis, ci, intr-un fel, obligatoriu. Si, cum pe scena de la Piatra au trecut, la inceputul sau mai spre mijlocul carierei lor, uluitor de multi si de mari actori ai teatrului national – Leopoldina Balanuta, Ion Fiscuteanu, Florin Piersic, Mitica Popescu, Traian Stanescu, Coca Bloos, Horatiu Malaele, Maia Morgenstern sunt doar cateva nume dintr-un sirag de o lungime considerabila –, se poate spune ca samanta de nebunie a normalitatii, incoltita aici in plina anormalitate, in plin absurd, a dat, in timp, roade pe intrega suprafata de joc (de joc, de joaca) a tarii. Iar faptul ca, in deceniile dictaturii, teatrul romanesc a ramas un spatiu al libertatii interioare, al inovatiei si creativitatii descatusate de (aproape) orice constrangere isi are una dintre explicatiile principale, neindoielnic, si in existenta Teatrului Tineretului din Piatra Neamt.
Acolo se facea teatru – dar teatrul care se facea acolo era, prin sine insusi, o forma de complot, de manifest si de revolta; acolo experimentul era ingaduit, asa-zicand prin statut, acolo boema avea drept de cetate, consfintit prin acte (precum faimoasa decizie a administratiei locale privind infiintarea in institutie a unui bar, lucru nemaiauzit si nemaiintalnit!), acolo sa fii altfel era nu numai permis, ci, intr-un fel, obligatoriu. Si, cum pe scena de la Piatra au trecut, la inceputul sau mai spre mijlocul carierei lor, uluitor de multi si de mari actori ai teatrului national – Leopoldina Balanuta, Ion Fiscuteanu, Florin Piersic, Mitica Popescu, Traian Stanescu, Coca Bloos, Horatiu Malaele, Maia Morgenstern sunt doar cateva nume dintr-un sirag de o lungime considerabila –, se poate spune ca samanta de nebunie a normalitatii, incoltita aici in plina anormalitate, in plin absurd, a dat, in timp, roade pe intrega suprafata de joc (de joc, de joaca) a tarii. Iar faptul ca, in deceniile dictaturii, teatrul romanesc a ramas un spatiu al libertatii interioare, al inovatiei si creativitatii descatusate de (aproape) orice constrangere isi are una dintre explicatiile principale, neindoielnic, si in existenta Teatrului Tineretului din Piatra Neamt. Nu cu mult timp in urma, TT si-a sarbatorit, cu fast dar mai ales cu emotie, intrarea in a doua jumatate de secol. Au sosit la Piatra, pentru aniversare, mai noii si mai vechii „pietrari", actori activi si pensionari nicicand pensionabili, venind de mai aproape sau de foarte departe, cu avionul, cu trenul, cu autobuzul, cu automobilul, cu autostopul. S-au regasit, carunti si cuminti, dar cu ochii stralucind de amintirea nazdravaniilor de odinioara (cand, de dragul unei fete, cele unsprezece etaje ale hotelului Ceahlau, de langa
teatru, erau escaladate, noaptea, pe-afara, cu unica masura de siguranta a indemnurilor amicale strigate de jos!), dar si a spectacolelor de odinioara, a colegilor plecati pentru o vreme sau pentru totdeauna, a directorilor-intemeietori – Ion Coman, Eduard Covali –, a regizorilor-vrajitori – Iulian Visa, David Esrig, Andrei Serban, Alexandru Tocilescu, Ion Cojar, Nicolae Scarlat, Cornel Todea, Alexandru Dabija –, a criticilor-complici – Dinu Kivu, Victor Parhon, Laurentiu Ulici –, a atator si atator oameni care, trecand prin Piatra, au luat cu ei energie magica si curaj mandru, lasand acolo, pentru vesnicie, un atom de suflet. S-au intalnit ca sa se revada, ca sa se-mbratiseze razand si plangand, dar si ca sa-i imbarbateze pe tinerii care, astazi, incearca sa duca mai departe teatrul. Si daca directorul de-acum, actorul Liviu Timus, a pus in miscare atatea forte spre a cinsti trecutul, cu siguranta gandul i-a fost la viitor.
teatru, erau escaladate, noaptea, pe-afara, cu unica masura de siguranta a indemnurilor amicale strigate de jos!), dar si a spectacolelor de odinioara, a colegilor plecati pentru o vreme sau pentru totdeauna, a directorilor-intemeietori – Ion Coman, Eduard Covali –, a regizorilor-vrajitori – Iulian Visa, David Esrig, Andrei Serban, Alexandru Tocilescu, Ion Cojar, Nicolae Scarlat, Cornel Todea, Alexandru Dabija –, a criticilor-complici – Dinu Kivu, Victor Parhon, Laurentiu Ulici –, a atator si atator oameni care, trecand prin Piatra, au luat cu ei energie magica si curaj mandru, lasand acolo, pentru vesnicie, un atom de suflet. S-au intalnit ca sa se revada, ca sa se-mbratiseze razand si plangand, dar si ca sa-i imbarbateze pe tinerii care, astazi, incearca sa duca mai departe teatrul. Si daca directorul de-acum, actorul Liviu Timus, a pus in miscare atatea forte spre a cinsti trecutul, cu siguranta gandul i-a fost la viitor. *
Tonul elegiac al acestei evocari imbraca, de fapt, un regret: regretul ca, pentru multi, tare multi dintre eventualii cititori cu sub cincizeci de ani traiti la activ, ca sa preiau un slogan TV, cele de mai sus nu (mai) inseamna nimic. Nu mai inseamna nimic nu doar Teatrul Tineretului din Piatra Neamt – ei, un teatru ca oricare altul, ce mare branza?! –, dar nu mai inseamna nimic nici ideea de echipa, nici ideea de viata dedicata, fara rezerve, exclusiv scenei, nu mai inseamna nimic nici macar boema, riscul, aventura. Totusi, amintirile trebuie pastrate, trebuie reinnoite, trebuie comunicate – si anume chiar pentru acestia. Poate ca, intr-o buna zi ce va sa vina, ele or sa le fie de folos.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
