Era vorba despre o carte ingenul cuprinzător al memorialisticii, scrisă de un autor sexagenar,nu de un june cu acnee, şi care impresiona deopotrivă princalitatea scriiturii şi a mărturiei. Piaţa noastră culturală a fostintoxicată, după 1990, cu numeroase amintiri contrafăcute şidepoziţii false, făcute in nouă cazuri din zece in interes propriuşi amestecând frecvent călăii cu victimele, colaboraţioniştii curezistenţii. Funcţia recuperatoare şi reordonatoare amemorialisticii a fost grav avariată, prin inflamareasubiectivităţilor, distorsionarea conturului real al unorintâmplări şi, nu in ultimul rând, prin autoeroizarea celor care arfi trebuit să figureze ca martori oculari. Aşa se şi explicădezinteresul crescând al publicului autohton pentru jurnalele şimemoriile ce ocupaseră, in primii ani postrevoluţionari,prim-planul. După o vreme, a fost remarcat caracterul impur alpretinselor mărturii, după cum s-a observat pigmentul lorficţional. Intre o depoziţie ficţionalizată până la a devenifictivă şi o ficţiune in toată puterea cuvântului, cititorii auştiut ce să aleagă.
Numărându-se printre excepţii,"Tortura, pe inţelesul tuturor" a fost citită şi apreciatăca atare. Coincidenţa face ca Florin Constantin Pavlovici şisubsemnatul să fi luat Premiul pentru debut la aceeaşi gală aUniunii Scriitorilor. Diferenţa - sesizantă - a fost că tânărulcritic debutase la timpul său, intr-o epocă de libertate a opinieişi expresiei, in timp ce mai vârstnicul laureat o făcuse cu vreopatruzeci de ani intârziere. In 2001, paginile cărţii extraordinarea lui Florin Constantin Pavlovici restituiau o altă epocă şiofereau profilul unui "student neterminat" la Filozofie, aruncat ininchisoare pentru culpa de a-i fi plăcut poeţii simboliştidecadenţi. Pe traseul Uranus - Jilava - Salcia - Strâmba - Grindu -Gherla, acest profil uman regăsit dincolo de gratii căpăta cutele,rănile şi stigmatele puşcăriei politice, rămânând insă al unuitânăr netemător. Duşmanul poporului ne priveşte, peste ani, de pecoperta cărţii "Frica şi pânda"*, fără nici un semn desupunere infricoşată in cele două fotografii (faţă şi profil).Condamnat in 1959, pentru "uneltire contra ordinei sociale",deţinutul va redeveni liber in 1964. "Tortura, pe inţelesultuturor" vorbea despre cei cinci ani de inchisoare. "Fricaşi pânda", despre existenţa şi experienţele lui dedupă.
Treptat, autorul-personaj vareintra in ceea ce se numeşte viaţă socială, intemeindu-şi ofamilie, schimbând câteva domicilii, lucrând in diferite locuri,până la angajarea la Radiodifuziune. Dar el nu se mai maturizează,aşa-zicând, suplimentar, nu devine mai "inţelept", adică maiflexibil. Pe tot desfăşurătorul biografic cuprins intre 1964 şi1998 (anul pensionării de la Radio), rămâne acelaşi tânăr cuprivire impertinentă, dacă nu sfidătoare, aruncatăorganelor. Cartea recentă işi sfidează titlul: nu prineroismele de paradă intâlnite la alţi memorialişti, ci prin refuzulincăpăţânat, consecvent de stabilire a vreunui raport de colaborarecu Sistemul şi cu reprezentanţii lui. Ca orişice om, FlorinConstantin Pavlovici trebuie să trăiască: să aibă un acoperişdeasupra capului, un loc de muncă, minime satisfacţii profesionale,mijloace de subzistenţă. Insă el nu consimte să trăiască mai bineadaptându-se la noile comandamente, piruetând oportunist dupăindicaţiile venite de sus, acceptând - din partea celorlalţi şi alui insuşi - rentabilitatea delaţiunii. De aici şi aparenta luiseveritate, o formă a neconcesivităţii la trocul cu principiile."Colaboratori, colaboraţionişti, cenzori şi lichele" seintitulează capitolul 11, intr-o sistematică didactică adeviaţionismului etic. Şi nicăieri in paginile cărţii personajeleculpabile moral nu sunt scuzate şi explicate, indiferent dacă suntin cauză personalităţi ori analfabeţi, oameni cu prestanţăsocio-culturală, oameni-instituţii sau foşti colegi de temniţă careau semnat contractul cu Securitatea.
M-a interesat in acest optestimonial nu atât oferta de noutate şi de noutăţi, câtatitudinea ce subintinde o biografie fracturată şi mărturiatârzie asupra ei. Dincolo de picanteriile memorialistice (care nulipsesc), tratamentul just al unei materii umane degradate esteobsesia structurantă a cărţilor lui Florin Constantin Pavlovici şi,deja, marca lor inconfundabilă. Fiecare descriere are un miez, iarportretele bine executate şi istoriile condensate oferă,majoritatea, şi un unghi de interpretare morală. Mai ales cele dininteriorul universului concentraţionar: "Auzisem povesteageneralului Mociulschi, veteran al celor două războaie mondiale,militar fără reproş, erou de legendă pe câmpul de luptă, care, ininchisoarea Jilava, se oferea să lustruiască cizmele caraliilor şise repezea să ducă el, primul, hârdăul cu fecale, pentru a fi peplacul gardienilor; nici nu aştepta să i se ordone. La reproşuriletovarăşilor de suferinţă, avea un singur răspuns: «Ca general, m-ampurtat ca un general, ca puşcăriaş, mă port ca un puşcăriaş». (Ceicare vorbesc despre eroism intre zidurile temniţei, cei care exaltăvitejia insului inlănţuit s-ar cuveni să fie ceva mai prudenţi.)"(pp. 112-113).
Interpretarea unorsituaţii-limită şi nuanţarea nu echivalează, aici, cu indulgenţafaţă de securişti şi instrumentele lor docile, informatorii. Tonulmemorialistului redevine aspru, judecata morală cade fără drept deapel. Florin Constantin Pavlovici declară că nu ştie cum să sepoarte cu variatele specimene din clasa delatorilor. De fapt ştie:"Dreptul la diferenţă sau, mai pretenţios spus, respectulalterităţii ar putea să fie reclamat de orice slugă a securiştilor.Admit că nu ştiu cum să mă port cu aceşti colegi de specie. Nuindrăznesc să-i iert, pentru că, iertarea fiind un act personal,nimeni nu are dreptul să ierte in numele altora, al victimelor, inprimul rând. Ar fi imoral. Nu merită să-i urâm, pentru că nu merităsă cădem atât de jos. Nici să le plângem de milă nu este cazul; nusuntem la fel de sentimentali ca ei. Autorilor atâtor vagoane dedelaţiuni, care au contribuit cu succes la aruncarea in inchisorilepolitice a milioane de cetăţeni oneşti, la moartea in detenţie asute de mii, la răspândirea fricii in toate structurile sociale, ladestrămarea familiilor, la terorizarea populaţiei şi la o mulţimede ticăloşii mărunte, nu le-ar strica puţin dispreţ." (p.62).
In insectarul acestei cărţi incare numele de familie şi cele de cod işi dispută intâietatea,protagonistul nu are un statut privilegiat. Dacă alţi memorialiştise urcă singuri pe un piedestal inexistent şi se compătimescdizgraţios, cu aceeaşi energie cu care-şi diabolizează semenii,autorul nostru nu ezită să se pună in discuţie, subliniind chiar oinexistentă complicitate cu anchetatorul. Neconcesiv cu laşii dinjurul său, Florin Constantin Pavlovici nu-şi poate ierta propriulmoment de slăbiciune şi decăderea - cu toate că peacestea eu le-aş relua intre mai multe rânduri de ghilimele:"Inarmat cu depoziţiile celor doi binevoitori şi slujindu-se curăbdare de bulan, de pumni, de picioare şi de stilou, anchetatorulm-a convins, pe parcursul multor confruntări, că sunt un duşman alpoporului. Ziua in care am recunoscut acest lucru este ziua in caremi-am pierdut respectul faţă de mine insumi: ajunsesem compliceletorţionarului. Din clipa aceea, viaţa mea a devenit, in bunămăsură, viaţa unui străin. Eforturile de a mă reabilita in propriiimei ochi au fost un eşec. Nu numai in inchisoare, ci şi mai târziu,ca om liber. Niciodată nu am reuşit să imi iert slăbiciunea in faţatorturii. Singura mea consolare e că am avut totuşi tăria să rezistbătăilor şi presiunilor, când mi se cerea să-mi denunţ colegii, şisă nu amestec pe nimeni altul in decăderea mea. Cu aceeaşi ruşineşi scârbă cu care am reprodus pasajele din declaraţiile lui DumitruFilip şi Stan Tudor, voi transcrie procesul-verbal de interogatoriucu caracter de sinteză a activităţii mele contrarevoluţionare." (p.121).
Pe tânărul Pavlovici,memorialistul cu acelaşi nume, acum septuagenar, il judecă fărăpărtinire, dar cu prea multă, nejustificată asprime. Care dintrecititorii de azi l-ar putea acuza de "laşitate" sau, mai rău, de"complicitate"? Observând, en passant, alţi câţiva termenide interogatoriu ce ar trebui puşi intre ghilimele ironic-absurde("sinteză", "activităţii", "contrarevoluţionare"), să ne ingăduim oexclamaţie cronicărească: ferice de poporul cu asemeneaduşmani!...
*) Florin Constantin Pavlovici,Fricaşi pânda, Editura Muzeul Naţional alLiteraturii Române, Bucureşti, 2009, 232 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
