De partea cealaltă
Coboară din maşină, ocoleşte până în dreptul celeilalte portiere, o deschide, aşteaptă câteva secunde, îşi arcuieşte braţul într-un gest larg, moale, zâmbeşte, apoi o închide, ia geanta din portbagaj şi urcă treptele din faţa casei. Bate de trei ori cu inelul greu, metalic, în capul de leu de pe uşă, uşa se deschide şi, în golul rămas, prin care se vede holul, cu o oglindă mare, rama oglinzii gravată cu modele complicate, imposibil de distins, şi cuierul cu măsuţa pentru telefon - Alex, majordomul. Schimbă câteva cuvinte, nu, nu vrea să mănânce, doar două ceşcuţe cu ceai verde şi biscuiţi. Îşi scoate pălăria, îl lasă pe Alex să-i ia pardesiul, mimează un gest galant, cu ambele mâini întinse în dreptul umerilor, degetele apucă aerul, apoi agaţă o a doua haină, invizibilă, în cuier. Întră în bucătărie, deschide mai multe dulapuri până găseşte un castron, scoate din buzunar o cutie mică, mâncare pentru pisici, pune mâncarea în castron şi castronul jos, pe podea, în dreptul ferestrei; după alte câteva clipe, ia o tăviţă roşie, adâncă, o umple cu apă şi o aşează alături, rămâne aşa, aşteptând şi privind mulţumit.
Păşeşte în salon, potriveşte o placă pe acul patefonului şi, în timp ce placa începe să se învârtă şi aerul vibrează uşor, lent, în ritmul melodiei tărăgănate, moale şi totuşi plăcută, se aşează pe canapea, îşi aprinde o ţigară, aşteaptă, întinde chibritul aprins, aşteaptă iar, zâmbeşte, îl stinge cu un gest scurt, din încheietură. Alex intră cu ceaiul aburind şi tava cu biscuiţi, aşezându-le, i se pare că-i vede buzele mişcându-se, câteva cuvinte, se poate să fi fost în franceză. Toarnă în ceşcuţe şi-l întreabă dacă să-i mai aducă ceva. Nu. Până la cină se poate retrage. Să-i spună bucătarului să pregătească ciuperci în sos de smântână şi ouă umplute. Atât.
Se ridică şi deschide un sertar, ia un album cu fotografii, se întoarce pe canapea. Un bărbat blond, în costum, cu mustaţă şi cărare într-o parte; în spate, o vitrină cu antichităţi. O aşează pe masă, pune degetul arătător pe bărbia bărbatului, sub figura lui sobră, apoi a doua: Unchiul Toni - spune. Unchiul Toni ţine în mână o fotografie cu mătuşa Sonia, prima lui soţie, care a fost asistenă pe front, în război. Apoi trei copii, doi băieţi şi o fată - eu şi fraţii mei, Greta şi Eduard, spune - cartonul are marginile îngălbenite, zâmbeşte, o aşează pe masă, deasupra celorlalte două. Ridică ceşcuţa de ceai şi soarbe. Cealaltă e deja goală, aşa că soarbe iar şi le umple pe amândouă. Tata - spune. Un bărbat înalt, cu buza de sus despicată, şi o undiţă în mâna dreaptă. Se încruntă, zâmbeşte stingherit, pare câteva momente atent la muzică, poate enervat, uşor absent, o aşează pe masă. În fotografii, cei trei copii cresc, figurile lor prind contur, Greta poatră o rochiţă albastră până deasupra genunchilor, intră într-o clădire veche, cu coloane şi geamuri largi, universitatea, într-un apartament, fraţii ei, singură, apoi cu un individ în costum alb, fraţii ei fără Greta în casa de pe malul lacului, undiţe, tata, înalt şi tânăr, cu o femeie blondă, înaltă şi tânără alături, mult prea tânără pentru a le putea fi mamă, Eduard cu o ţigară de foi între dinţi, tot întoarce pozele spre stânga, vorbeşte, le aşează una peste cealaltă pe masă, cuvintele au tot mai puţin legătură cu imaginile de pe hârtie, pare să-şi amintească, apoi să-şi închipuie, greu de spus, un sicriu şi o femeie care nu e Greta în sicriu, multă lume împrejur, ne imposibil să ştim dacă e amintire sau imaginaţie, ia două pahare şi toarnă în ele scotch, cuvintele, auzim doar muzica, Oh that I were where I would be! Then I would be where I am not şi în stânga lui pare să se mişte ceva, cineva, paharele sunt amândouă goale, toarnă iar scotch şi ceai în ceşcuţe, albumul de fotografii e încă deschis, pe masă, el vede altceva, o cameră cu geam îngust în dreptul şoselei, urme de cauciuc pe şosea, Alex intră cu un platou în mână, întreabă ceva, nu-l aude, un motan negru, mare, privindu-l străin, o femeie al cărui trup îl cunoaşte, doar atât, trupul, şi muzica, But where I am I must be. And where I would I can not, o femeie tânără privindu-l, capotul alb îi alunecă de pe umeri într-un gest ce sugerează că e firesc, sau că nu s-ar fi putut altfel, sau că nu ar câştiga nimic purtându-se altfel, privindu-l, fără să spună nimic, se apropie, Alex îl vede ridicându-se, urcând scara spre camera lui, deschide o uşă - îl aude - o închide, îşi scoate hainele, se întinde în pat, o aşteaptă, îi vede capotul alunecând de pe umeri, dar tot ce-i în spatele privirii ei putem doar să ne închipim, îşi închipuie, aşteptare, poate vreo speranţă ce n-ar nimic de-a face cu el, îşi spune, întinde mâinile în aer şi mâinile lui cuprind golul din faţa ochilor, se mişcă, se întoarce deasupra aşternuturilor, respiră tot mai rapid, sacadat, simte aerul rece al străzii, al nopţii, huruitul îndepărtat al unui şir de camioane, visează o maimuţă făcând piruiete, o peşteră, visează că visează o peşteră, o femeie, o casă cu hol spaţios şi oglindă cu ramă ornată, măsuţă pentru telefon şi cuier, ceai verde şi un album cu fotografii, apoi pădurea şi mlaştinile şi soldaţii cu berete vernil de partea cealaltă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
