Teatrul romanesc - faceam aceasta observatie si in articolul de saptamana trecuta - este inca departe de a se afla in relatii normale cu lumea larga a scenei. Las' ca drumurile sale pe glob sunt, cu minime exceptii, putine si scurte, dar calea "celorlalti" spre noi pare lunga si intortocheata: trupele din strainatate ne viziteaza rar (si mai mult pe la festivaluri) si stau putin. Iar cand vin, publicitatea care li se face este, de regula, insuficienta si modesta, astfel ca nu numai "publicul larg", dar, uneori, nici specialistii nu ajung sa le vada.
"Cum, a fost Teatrul X la Bucuresti?! Habar n-am avut!" - este o exclamatie pe care am auzit-o mai des decat s-ar cuveni din gura oamenilor "breslei", dupa plecarea cate unei trupe faimoase, poposita aproape incognito printre noi. Si e pacat ca se intampla asa, fiindca, indiferent cat de contradictorii pareri poate starni un spectacol "de pe straine meleaguri", intalnirea cu el este, oricand, un bun prilej de comparatie si meditatie; la limita, de auto-evaluare. E drept, sala de turneu are frumoase sanse sa ramana goala chiar si cand mecanismele de "promovare" functioneaza eficient, pentru ca in astfel de cazuri merg din plin si mecanismele de umflare exagerata a pieptului tricolor: "Hm, ce-o sa ne-arate aia, noua? Pai noi suntem de-o suta de ori mai buni!" Ma rog...
De pilda, atat cat am putut constata, nu multi artisti ai scenei au frecventat cele doua reprezentatii cu Imblanzirea scorpiei de William Shakespeare, jucate acum vreo doua saptamani, in sala Amfiteatru a TNB, de "Organizatia teatrala euro-japoneza" Theatre du Sygne. Sau sa fi fost o deruta provocata de titlu, caci numele pe care artistii niponi l-au dat piesei shakespeariene (Kiss Me, Kate!) il reproduce pe acela al unui celebru musical american din anii 1950 - idee, ma tem, nu tocmai fericita? Oricum, spectacolul japonez, fara a fi deloc muzical, era un bun exemplar de teatru tineresc si dezinhibat, in care nationalitatea artistilor nu avea nici o importanta. Regizorul Hisao Takase a retinut din arhicunoscuta poveste a Catarinei si a lui Petruchio episoadele principale, menite sa extraga concluzia (net misogina) ca femeia "trebuie pusa la locul ei", concluzie draga, probabil, atat occidentalilor, cat si (extrem)orientalilor, desi dezmintita cu gratie (din fericire!) in subtextul piesei. Pe scena decorata de Izumi Matsuoka doar cu trei "bannere" pictate coborand din pod - singura sugestie nipona din montare -, actorii atemporal si multicolor costumati de Iukako Ozaki se misca sprinten si usor, au farmec si spontaneitate si, nepermitand nici o clipa ritmului sa se relaxeze, ii tin pe spectatori mereu atenti. Dintre cei doisprezece interpreti (unii, jucand cate doua roluri), se detaseaza, alaturi de protagonistii Mitsutaka Tachikawa (Petruchio) si Atsuko Ogawa (Catarina), Seiko Tano (Bianca), Ken Honjo (Biondello) si Shiro Arai (Lucentio). Un spectacol energic, vioi si placut, pe care doar inconvenientele traducerii simultane (proiectata pe un ecran incomod plasat) l-au facut, pe alocuri, greu de urmarit. A fost insa o deficienta cu totul minora - take my word for it!, ca sa ma exprim si eu in acord cu titlul... japonez.
Nu am intalnit prea multa lume potential interesata nici la reprezentatia (una dintre cele trei - te pomenesti ca toti papusarii bucuresteni au navalit la celelalte doua...) unei insolite trupe italiene care-si spune Opera dei Pupi Turi Grasso di Acireale. Este vorba despre o intreprindere de familie unica, in felul sau, pe continent, pentru ca propune un tip de teatru de papusi practicat, in momentul de fata, exclusiv de catre cei sapte sau opt componenti ai trupei, care sunt rude (fii, nepoti) sau prieteni ai intemeietorului - Turi Grasso, cetatean din localitatea siciliana Acireale. Don Turi (nascut in 1933) a reinviat o traditie existenta in vechiul orasel inca din secolul al XVIII-lea si constand in reprezentarea unor poeme eroice medievale, precum celebrul Chanson de Roland, cu ajutorul unor papusi construite chiar de catre "actori". Sunt niste papusi (pupi) speciale, din lemn pictat, masurand pana la 1,40 metri si cantarind intre 20 si 25 de kilograme, pe care papusarii (i pupari) le manevreaza plimbandu-se pe o punte speciala, inaltata in spatele cortinetelor pictate. Din cauza dimensiunilor care le fac greu de manuit, i pupi di Acireale pretind si o scindare a rolurilor artistilor: altfel decat in mod obisnuit, cei ce le anima sunt diferiti de cei ce le dau glas. Am aflat toate aceste amanunte chiar de la un foarte comunicativ membru al trupei, care le-a oferit intregii sali, la sfarsitul spectacolului de aproape doua ore, un spectacol simpatic (chiar daca povestea o tragedie: infrangerea ostirii franceze a lui Charlemagne in trecatoarea Roncesvaux si moartea paladinului Roland) si accesibil nu doar adultilor amuzati de perfidia de opereta a tradatorului Ganelon si de lasitatea hazoasa a maurilor invadatori, ci si copiilor fascinati de vitejia lui Roland si a "camarazilor" sai, ca si de miscarea naturala a papusilor si de costumele lor stralucitoare. Un spectacol jucat cu seriozitate, credinta si pasiune, asa cum eu, una, mi-as dori sa vad atat la teatrul de papusi, cat si la teatrul (teatrele) de actori. Din Romania, in primul rand.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
