O imagine greu de uitat a fost surprinsa, la trecutele inundatii, de catre obiectivele aparatelor de fotografiat. Cadavrul innamolit al unui barbat inecat intepenise intr-o ipostaza grotesc-terifianta, cu degetul mijlociu de la o mana ridicat, intr-un gest ultim de o plasticitate batjocoritoare.
Poate ca nu e o intamplare ca in jurul unui deget mijlociu (si al gesturilor obscene facute cu ajutorul lui) se invarteste, intr-un ametitor carusel, Trimisul nostru special*, romanul lui Florin Lazarescu.
Pentru un prozator cu vocatia, dubla, a povestilor si a realitatilor ce se cer descifrate, e natural ca o asemenea intamplare sa fie introdusa in trama epica si exploatata artistic. Dar in ce fel? Spre deosebire de romanul precedent (Ce se stie despre ursul panda, 2003), cu platitudini ingenios montate, dar nu intr-atat incat sa fie convertite in altceva, proza de fata conciliaza remarcabil cele doua planuri: al faptelor propriu-zise si al regiei lor. Pe de o parte, inregistram numeroase intamplari suculente, evenimente neasteptate, explozive; pe de alta, observam efortul incununat de succes al autorului de a rula acest material intr-un proiect narativ inteligent articulat. De la o carte la alta, Florin Lazarescu este in cautarea unei structuri elastice, deschise, in care sa poata fi integrate cu bune rezultate episoade si franturi epice divergente. Dar succesiunea acestor elemente, pentru a reprezenta mai mult decat un sir de gag-uri, trebuie sa caute si sa dezvolte un nucleu de semnificatii, un nod de retea in care se intalnesc si din care se desprind firele. Fara aceasta organizare, minima ierarhizare simbolica, romanul ar suferi de facilitate, iar autorul, de amatorism.
Nu este cazul cu Trimisul nostru special, excelent construit pe diferitele lui etaje, de la parterul intamplarilor cotidiene la mansarda transcendentala in care protagonistul ajunge. Tanarul Antonie, reporter la un cotidian central, intra in urma unui accident intr-un tunel oranj extrem de ciudat. Metafizicul e intesat aici de reclame pamantene; un batran imbracat la patru ace invita oamenii din public pe o canapea, pentru a le afla si a le rezolva problemele; lui Antonie i se face morala antitabagica si i se reamintesc principiile corectitudinii politice... Pana sa aflam insa care e problema lui Antonie, capitolul se termina si incepe un altul, cu tribulatiile sale in redactia de ziar, cu gafele monumentale pe care le-a facut si le va mai face. Alerta, naratiunea isi schimba necontenit unghiurile si contururile, nedand cititorului ragaz sa se plictiseasca. Florin Lazarescu a invatat bine tehnica expunerii cinematografice, alternand cu dexteritate planurile si urmarind in paralel mai multe fire conflictuale. Unul este, in mod cert, al lui Antonie, care tot povesteste "lumea", dupa ce se presupune ca a cunoscut-o multumitor. Al doilea ii e rezervat tatalui sau, Iosif, profesorul de istorie care, dupa ce a facut puscarie politica, a iesit din inchisoare cu aceeasi voluptate rebela a ridicarii unui anumit deget si si-a crescut baiatul departe de lumea dezlantuita, in munti. Vine la rand (nu in roman, dar in reordonarea lui cronologica si logica) Ioan, calugarul care il ia in grija pe micul si salbaticitul Antonie. Planuri epice autonome - pana la proba contrarie - sunt umplute cu avatarurile tiganului Elvis, cu oglinda lui "magica", drogurile si frica de seful Mauru; si cu disperarile teroristului arab in formare Mohammad, care ar vrea sa-i arunce in aer pe "borcii" occidentali incepand mai de la Est, din Romania.
Atatea conflicte pe un spatiu, totusi, redus ar putea deruta, mai ales ca romancierul lasa destule spatii albe. Metoda lui narativa e de a infatisa mai intai climaxul si epilogul unei dezvoltari epice, si abia apoi premisele ei. In cursul lecturii, cautam sa aflam mai mult ceea ce s-a petrecut decat ceea ce se va intampla in continuare. Un roman, asa zicand, cu acumulare inversa.
Din aceasta perspectiva privind lucrurile, surprizele nu sunt excluse. Toate scenele cu domnitorul, fiul sau si capetenia huna ce-i ingrozeste periodic se dovedesc, in pofida frumusetii lor (Florin Lazarescu e un liric care se ignora), niste halucinatii de om nebun; innebunit, mai exact, de incercarile prin care a trecut. Nu exista nici o cetate, nici un soldat de straja, nici un razboi cu invadatorul hun, ci doar un fost profesor de istorie cu mintile ratacite care ii toarna baiatului sau povesti cu material istoric si literar (de la Epopeea lui Ghilgames la Moby Dick, trecand prin Don Quijote si Hamlet). Ulterior, ajuns reporter de ziar, trimisul nostru special, ex-"salbaticul din Carpati", adica Antonie, se va avanta pe alte coline virtuale, cele din jocul de strategie pe computer Age of Empires. Revenind insa la resorturile acestei naratiuni debordante, o data ce i-am sesizat principiul de functionare, programul sub care ruleaza, incertitudinile, curiozitatile, bizareriile incep sa se stearga. Degetul pe care Iosif l-a tot ridicat, obscen, la adresa autoritatilor ramane in aceasta pozitie sfidatoare si atunci cand proprietarul moare, pentru a se transforma intr-un sfant local. Furat de Elvis, degetul obraznic, buclucas isi va incheia peregrinarile intre falcile cainelui cu o ureche lipsa care, si el, tot vine si revine in cadru. La o privire mai atenta, observam ca prozatorul lucreaza dupa retete de economie (si expresivitate) dramatica. Personajele lui sunt intr-un numar redus si scenele se deruleaza cam cu acelasi material uman si animal, intr-o interdependenta subliniata. A aparut cainele intr-o ureche, cu el vom ramane pana la finalul romanului. Vrea Mohammad sa-i dinamiteze pe "borcii" occidentali? Despre asta va tot vorbi, la fiecare interventie. Eroii intra in spotul de lumina, isi recita rolul si apoi se retrag in penumbra, pana la viitoarea convocare.
Cea mai activa prezenta o are, cum e si firesc, protagonistul Antonie, aflat in mijlocul acestei retele palpaitoare de intamplari si informatii, elemente reale si barfe, noutati si adevaruri vechi de cand lumea. Emisia simbolica a personajului central e pe frecvente inalte (nu a fost si Iisus, oare, un trimis special al lui Dumnezeu pe Pamant?), dar autorul va insista asupra mecanismelor prin care mass-media transforma realitatea data in show, si faptele in evenimente aducatoare de rating. Catastrofele naturale sunt percepute in aceasta grila profesionala. Putine victime, zero interes.
N-am apucat sa vorbesc despre umorul irezistibil, sec, al lui Florin Lazarescu. Daca insa gestul cu degetul este explicit si "generalist", scenele comice din roman merita parcurse si savurate una cate una.
*) Florin Lazarescu, Trimisul nostru special, roman, prefata de Paul Cernat, Editura Polirom, Iasi, 2005, 240 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
