Rusia lui Elţîn
Occidentul a tratat Rusia post-sovietică cu destul de multă indiferenţă. Corporaţiile occidentale salivau gândindu-se la perspectiva deschiderii unei imense pieţe noi, aşa că economiştii de la Harvard angajaţi de guvernul rus au insistat în favoarea implementării extrem de rapide a unui capitalism fără restricţii, neluând prea mult în seamă nevoile poporului rus şi efectele pe care această măsură urma să o aibă. Ideile lor au fost preluate cu mult entuziasm de către apropiaţii lui Elţîn, conduşi de economistul Igor Gaidar, un adept al „terapiei de şoc“ a cărei aplicare transformase radical, cu doar câţiva ani în urmă, unele state cum ar fi Polonia. Elţîn l-a desemnat pe Gaidar pentru „a oferi libertate economică poporului şi a îndepărta toate barierele din calea libertăţii întreprinderilor şi a antreprenorilor“. Astfel, în numai câţiva ani, milioane de ruşi au ajuns la sapă de lemn, în timp ce o mână de oameni întreprinzători, foşti oficiali comunişti, s-au transformat în oligarhi miliardari, punând mâna pe resursele ţării la un preţ insignifiant faţă de valoarea reală.
Cu siguranţă, Rusia s-a bucurat, sub conducerea lui Elţîn, de Libertate, cu un L mare şi atractiv, aşa cum nu mai cunoscuse în toată istoria ei străveche. Anii '90 au fost plini de entuziasm, iar lumea a asistat la un aflux de energie reprimată în cei 70 de ani de comunism. Orice rus cu ceva bani şi spirit de iniţiativă îşi putea deschide o mică afacere, chiar dacă era vorba de o simplă gheretă în care se comercializau batoane Snickers şi vodcă. Ruşii erau liberi să călătorească în străinătate, să citească ce doreau, să spună ce le trecea prin minte şi să protesteze împotriva conducătorilor. Existau alegeri competitive şi partide politice. Televiziunea naţională transmitea emisiuni de satiră şi critici acide la adresa politicienilor de la Kremlin. Nou-înfiinţatele bănci private sponsorizau spectacole de balet şi concerte. Magazinele s-au umplut rapid cu bunuri de consum şi alimente pe care cetăţenii sovietici le văzuseră doar în filme. După deceniile sumbre cu o conducere totalitară, oamenii nu se mai temeau. Exista optimism şi speranţă. Acesta era cu siguranţă felul în care Rusia era privită de către observatorii occidentali şi evident că şi Bill Clinton vedea lucrurile la fel.
Şi totuşi, când mă uit peste notiţele şi rapoartele mele de la acea vreme, îmi aduc aminte că majoritatea ruşilor erau de altă părere. Relatările mele către BBC au înregistrat un deceniu de ruşine şi umilinţă.
Rusia lui Elţîn era o ţară care părea condusă de nişte bătăuşi pe care îi vedeai gonind pe autostradă în limuzinele lor cu geamuri fumurii, comandând sticle de vin de mii de dolari în cele mai bune restaurante şi răstindu-se dispreţuitor la ospătari, sau făcând cumpărături în magazine cu produse exorbitante şi împuşcându-se, ocazional, unii pe ceilalţi în plină zi. Asasinatele comandate erau la ordinea zilei în disputa bandelor ruseşti de tip mafiot pentru teritorii controlate şi afaceri.
Sediul BBC se afla într-un hotel şi centru de afaceri al cărui coproprietar era americanul Paul Tatum. După o dispută cu partenerul său de afaceri cecen, el a fost ciuruit de gloanţele trase dintr-o mitralieră Kalaşnikov, la ora cinci după-amiaza, pe când intra în staţia de metrou de lângă hotel. Ucigaşul lui nu a fost găsit niciodată. Cu altă ocazie, mă aflam în trafic când am văzut că pe marginea străzii se desfăşura un jaf armat, din nou în plină zi. Mai mulţi bărbaţi ameninţau cu arma un amărât care stătea întins pe pământ. Într-o altă zi, aparent obişnuită, am asistat la o razie într-un restaurant din Moscova, şi am fost nevoiţi să ne aruncăm cu toţii la pământ în timp ce aveau loc arestări. Ca să intri în supermarketul din cartier, trebuia să treci pe lângă jandarmi în salopete militare şi cu mitraliere AK-47 pe umăr. Toate manifestările iniţiale ale capitalismului au fost însoţite de violenţă şi ameninţări: fie că administrai un hotel de cinci stele sau vindeai suveniruri la o tarabă pe Arbat, trebuia să plăteşti taxă de protecţie unei bande mafiote sau alteia.
În apropierea oraşelor mari, şi mai ales lângă Moscova, aşa-zişii „ruşi noi“ îşi construiau vile cu piscină, crame şi foişoare elegante, toate ascunse în spatele gardurilor înalte de patru metri şi jumătate. Aceştia reprezentau o mică parte din populaţie, în timp ce milioane de oameni sărăciseră în urma reformelor economice iniţiate în 1992. Liberalizarea bruscă a preţurilor condusese la creşterea ameţitoare a inflaţiei. Oamenii obişnuiţi îşi vindeau bunurile pe trotuar, iar centrul Moscovei devenise o adevărată piaţă de vechituri. Îmi amintesc foarte bine un bărbat între două vârste, doctor în ştiinţe, care vindea lacăte vechi şi ruginite, alături de alte mărunţişuri.
Numeroşi oameni de ştiinţă emigrau în căutarea unui loc de muncă care să le ofere un trai decent, mulţi dintre aceştia luând cu ei informaţii strategice şi secrete ale Rusiei, privând astfel ţara de cele mai bune creiere, tocmai atunci când avea mai mare nevoie de ele.
Gările se umpluseră de cerşetori şi oameni fără adăpost. Kurski vokzal, principala gară pentru destinaţiile din sudul ţării, devenise un azil de noapte dickensian, plin de hoţi de buzunare şi bolnavi. Oameni cu membrele amputate în primul război din Cecenia (1994-1996) şchiopătau prin vagoanele de metrou, cerând de pomană.
Afaceri de tot felul se răspândeau peste tot – cele mai populare fiind micile chioşcuri care vindeau băuturi alcoolice de origine incertă şi produse alimentare. Carnea era vândută în condiţii insalubre prin pieţele apărute ca ciupercile după ploaie pe terenurile virane – adevărate focare de infecţie.
Oamenii disperaţi îşi îngropau economiile în scheme piramidale care se prăbuşeau invariabil, lăsându-i faliţi. În 1992, guvernul a emis cupoane de privatizare pentru fiecare cetăţean. Ideea de bază era ca acestea să fie schimbate pe acţiuni la întreprinderile privatizate. Dar, în realitate, milioane de oameni le-au vândut sau pur şi simplu le-au dat mai departe, cele mai multe sfârşind în mâinile unor antreprenori vicleni sau a administratorilor de întreprinderi de stat, care au devenit astfel noii proprietari capitalişti ai Rusiei.
Industria s-a prăbuşit. Muncitorii nu erau plătiţi sau erau plătiţi după multe luni restante, adesea în bunuri de consum – prosoape, săpunuri sau tampoane –, mai degrabă decât în bani. Până şi întreprinderile făceau între ele plăţi în natură. Astfel, un stat mândru cândva primea acum ajutoare alimentare – zahăr şi margarină din surplusul de la Uniunea Europeană sau din raţiile rămase armatei americane din Războiul din Golf. O superputere întindea acum mâna pentru a primi de pomană.
În întrevederea avută în 1993 cu preşedintele Clinton la Vancouver, Elţîn a precizat următoarele: „Aminteşte-ţi că Germania de Est a avut nevoie de 100 de miliarde de dolari pentru a scăpa de monstrul comunist“. Dar s-a întors doar cu promisiunea a 1,6 miliarde de dolari, mare parte sub formă de credite sau ajutoare alimentare. Unii s-au întrebat dacă nu cumva Occidentului îi lipsea imaginaţia. Oare nu avea şi Rusia nevoie de un „Plan Marshall“ pentru a-şi reconstrui infrastructura învechită din perioada sovietică, care nu era într-o stare cu mult mai bună faţă de aceea a Germaniei de după cel de-al Doilea Război Mondial?
Probabil că firmele de consultanţă occidentale profitau mai mult decât poporul rus, de pe urma pachetelor de ajutoare occidentale. Îmi amintesc că atunci când i-am luat un interviu administratoarei unei mici brutării din Moscova, care urmase timp de o lună un curs de management pe lângă o firmă de consultanţă din Anglia, ea mi-a spus: „Sincer, aveam nevoie doar de bani ca să cumpăr echipamente de brutărie de ultimă generaţie. Ştiu deja cum să-mi administrez firma!“
Societatea rusă a fost dărâmată pur şi simplu de trecerea bruscă de la comunism la capitalism. Poporul îşi pierduse ţara la propriu: Uniunea Sovietică, un teritoriu uriaş cu o populaţie de 250 de milioane de oameni proveniţi din 15 republici naţionale s-a făcut ţăndări. 25 de milioane de ruşi s-au trezit dintr-o dată că sunt rezidenţi ai unor ţări străine, izolaţi în ceea ce a devenit cunoscută drept „străinătatea învecinată“. Locuitorii Siberiei nu mai puteau să evadeze în vacanţe în Crimeea (acum în Ucraina) şi nici măcar la Moscova, deoarece preţurile biletelor de avion le depăşeau posibilităţile. Am rămas uimit să aud, pe când mă aflam într-o vizită în Siberia, cum oamenii numeau Rusia europeană drept „continent“, de parcă ei ar fi fost nişte naufragiaţi pe o insulă pustie în mijlocul oceanului.
Consilierii occidentali de la Kremlin nu dădeau prea multe semne că ar fi înţeles cum să se descurce cu această societate dislocată. Guvernele occidentale nu păreau să observe haosul şi sărăcia, sau nu le păsa, fiind atât de obsedate de ideea instalării capitalismului, încât nu ţineau cont de impactul imediat. Corporaţiile occidentale nu au văzut altceva decât o nouă piaţă de desfacere pentru marfa lor. O formulare ciudată pentru Rusia, „Produkt kompanii Prokter end Ghembl“ (produs al companiei Procter and Gamble), răsuna la finalul mai tuturor reclamelor de televiziune asemenea unui nou slogan politic. Cred că ruşii erau scoşi din minţi de cuvintele acelea, care înlocuiau, parcă, perfect, lozinca „Trăiască Partidul Comunist!“, dar care, în loc să promită un viitor strălucit, promiteau produse de genul Head & Shouldersşi Pampers, pe care puţini ruşi şi le puteau permite.
Consultanţii americani în costume spilcuite mişunau peste tot, gângurind despre proiectul de privatizare a oraşului Nijnii Novgorod şi despre tinerii lui pionieri reformatori. Oraşul de pe Volga, cunoscut înainte sub numele de Gorki, a fost primul care şi-a vândut mare parte din activele de stat oamenilor obişnuiţi. În multe privinţe, această acţiune a fost promiţătoare. Îmi amintesc că vedeam întreprinzători ruşi dornici să-şi deschidă propria afacere cum inspectau camioane şi furgonete deţinute de stat, multe dintre ele aflate într-o stare deplorabilă, înaintând apoi oferte de cumpărare la licitaţie. De fapt, pentru mine, şi bănuiesc că şi pentru mulţi dintre ruşi, problema era să constatăm cât de mulţi erau străinii care supravegheau acest proces. Toate acţiunile lăsau să se vadă că America scosese Rusia la vânzare.
Pentru cei care au făcut marele pas, organizându-se în „colective“ de vânzători care şi-au unit forţele pentru a cumpăra şi administra propriile magazine, acest lucru chiar a dat roade. Odată ce au devenit proprietari disperaţi să-şi atragă clientela, ei au început să-şi transforme afacerile cu un zel care avea să şteargă în curând gustul searbăd lăsat de „comerţul“ sovietic. Însă, pentru cei care se aflau de cealaltă parte a tejghelei, şi ale căror economii şi pensii fuseseră spulberate de hiperinflaţie, situaţia a fost una complet diferită. Speranţa de viaţă a scăzut vertiginos, rata alcoolismului a crescut şi mii de şarlatani, clarvăzători şi vrăjitoare, practicanţi ai „magiei albe“ au intervenit pentru a profita de starea generală de degradare.
După care a mai venit şi războiul din Cecenia. Elţîn încurajase regiunile ruseşti să-şi afirme propria putere, dar Cecenia, o mică republică musulmană din nordul Caucazului, a mers până acolo încât să-şi declare independenţa – a cărei recunoaştere ar fi putut crea un precedent pentru destrămarea Federaţiei Ruse. Aşa că, în decembrie 1994, Elţîn a ordonat invadarea republicii. Rezultatul a fost unul dezastruos din toate punctele de vedere: mii de militari ruşi slab pregătiţi au murit, iar sute de mii de ceceni fie au fost ucişi, fie au fost nevoiţi să se refugieze în republicile învecinate. Capitala, Groznîi, s-a transformat într-o grămadă de dărâmături, cecenii au devenit radicalişti, redobândindu-şi credinţa islamică rămasă latentă în perioada sovietică şi mii de bărbaţi s-au alăturat miliţiilor separatiste, care au reuşit până la urmă să alunge armata rusă din ţara lor. A fost o înfrângere foarte ruşinoasă pentru ruşi, care a determinat, până la sfârşitul lui 1996, ca Cecenia să obţină independenţa de facto. În plus, rebelii au început să orchestreze atacuri teroriste chiar şi în interiorul Rusiei: în vara lui 1995 au luat ostateci mai bine de 1000 de oameni dintr-un spital din oraşul Budionovsk, situat în sudul Rusiei. Autorităţile au încercat să ia cu asalt spitalul (fapt ce a dus la moartea a cel puţin 130 de oameni), dar le-au permis apoi teroriştilor să scape.
Până la începutul lui 1996, popularitatea lui Boris Elţîn scăzuse enorm, nu numai din cauza reformelor nepopulare şi a rezultatului dezastruos al războiului din Cecenia, ci şi din cauza faptului că preşedintele însuşi devenise un subiect stânjenitor, prin apariţiile sale tot mai dese în stare de ebrietate. Nu există prea multe dubii legate de faptul că liderul comunist Ghennadi Ziuganov ar fi putut fi ales preşedinte în acea vară, dacă alegerile ar fi fost corecte. În realitate, însă, noii oligarhi ai ţării, oameni de afaceri miliardari, care se temeau să nu-şi piardă nou-dobândita avere odată cu posibila reîntoarcere a comuniştilor la putere, s-au unit pentru a asigura înfăptuirea miracolului realegerii lui Elţîn. Erau nişte tipi unşi cu toate alifiile care, într-o schemă de tip „împrumut contra acţiuni“ iniţiată în 1995, cumpăraseră cele mai mari fabrici de stat ale Rusiei, inclusiv cea mai mare parte a rezervelor de petrol şi gaz, la preţuri foarte mici faţă de valoarea reală, în schimbul salvării guvernului ajuns la faliment. Au finanţat, aşadar, campania lui Elţîn şi s-au folosit de posturile naţionale de televiziune pe care le deţineau pentru a manipula transmisiunea alegerilor în favoarea acestuia. Elţîn a ajuns, aşadar, din nou la putere, iar Occidentul a putut să răsufle uşurat, deoarece, în viziunea lui Clinton şi a celorlalţi lideri occidentali, „democraţia“ şi „economia de piaţă liberă“ din Rusia se salvaseră, şi asta era tot ce conta.
Ceea ce mulţi dintre liderii occidentali nu au reuşit să observe, însă, era trauma psihologică prin care treceau ruşii ca indivizi, dar şi ca naţiune, situaţie pe care Vladimir Putin a reuşit, însă, să o priceapă.
Stephen F. Cohen, specialist al spaţiului ex-sovietic, scria că părerea generală în Statele Unite era că „de la căderea în 1991 a Uniunii Sovietice, Rusia a fost o naţiune pregătită, dornică şi capabilă să se transforme într-un fel de replică a Americii“. Lăsând la o parte diferenţele culturale şi istorice uriaşe, din cauza cărora este puţin probabil ca Rusia să devină vreodată o „replică“ a Americii, fapt este că poporul rus s-a trezit aruncat direct în mijlocul acţiunii, fără să aibă niciun fel de timp de pregătire.
Vladimir Vîsoţki, poet şi cantautor din „epoca de aur“ sovietică, anticipase parcă această stare de nesiguranţă încă din 1965, într-o vreme în care ar fi putut doar să viseze la o eliberare de sub jugul comunist:
„Ieri mi-au dat înapoi libertatea,
Ce-o să fac cu ea acum?“
Occidentul a presupus că ruşii aveau să ştie cum să-şi folosească proaspăt redobândita libertate, de parcă ar fi fost ceva absolut normal, iar ruşii ar fi fost doar nişte americani încetiniţi de comunism pentru câţiva ani şi, odată îndepărtate constrângerile, puşi în faţa unei economii de piaţă libere, totul ar fi fost bine. Toby Gati, consilierul lui Clinton pe probleme ruseşti, care a pregătit pachetul de prim-ajutor pentru Rusia, recunoaşte: „Poate că noi, cei din SUA, am avut o viziune foarte îngustă asupra societăţii sovietice şi am supraestimat dorinţa ruşilor de a trăi după regulile noastre. Am plecat de la premisa că va fi o transformare rapidă şi că haosul care, întâmplător, nu a fost considerat haos, ci o perioadă de tranziţie, va fi înlocuit repede de viaţa normală“.
În anii '90, însă, mulţi ruşi s-au trezit mai degrabă înecându-se în valul capitalismului decât plutind pe el. În plus, în aer se simţea o stare generală de indignare faţă de instrucţiunile primite de la nişte străini despre cum să fie „civilizaţi“. E drept că ideologia comunistă nu prinsese deloc rădăcini în mentalitatea poporului rus şi că majoritatea s-au descotorosit repede de ea, însă ruşii nu şi-au pierdut anumite trăsături ale felului de a gândi de dinaintea epocii comuniste, intrinsece psihologiei ruseşti. Auzeai des pe atunci, şi chiar şi acum, ruşi care regretau pierderea „apropierii“ pe care o simţeau în comunism. „Colectivitatea“ nu fusese o invenţie sovietică, ci îşi avea rădăcinile în istoria rusă, contravenind obiceiurilor occidentale individualiste care le erau impuse acum.
V-am prezentat mai sus o imagine sumbră, poate puţin prea sumbră faţă de cum era de fapt situaţia generală, dat fiind că au fost, fără îndoială, şi multe bucurii şi avantaje sub conducerea lui Elţîn. Dar tocmai această latură întunecată a anilor '90, trecută atât de repede cu vederea de către Occident, este cea care a pregătit terenul fertil în care să-şi sădească Putin ideile.
Din volumul în pregătire la Editura Litera
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
