Poetul este cel lasat in umbra, ori cel care se abstrage de bunavoie (efectul fiind aproape acelasi). Singuratatea este un adevar universal, neconditionat de sex, de granite statale, de limba natala etc. Iata doua asertiuni sub incidenta carora ar putea fi pus mobilul poeziei actuale a Letitiei Ilea*.
Asta intrucat in vesnic raspar cu "onorabilitatea" unei societati de tranzitie - cu nimic mai presus decat cea comunista, din al carei buric fariseic se trage neindoios - , cat si cu filistinismul uman in genere, tipul ei de sensibilitate nu suporta nici una dintre constrangerile, mai directe ori mai voalate, la care, prin simpla ei existenta in situ, a fost din oficiu abonata. O poezie a silei de contingent, a revoltei, la care se adauga avatarurile varstei mature vazute ca o scufundare in rutina si inautentic ("cine a avut pana acum treizeci si ceva de aniversari/ cine strange la piept cu drag geamandura"); o poezie care are radacini nu numai in Mariana Marin ori Virgil Mazilescu, ci, prin prozaism si ironie, foreaza pana la Geo Dumitrescu din primele poeme.
Pozitia de observator neimplicat pe care descrierea neutra, insistenta, detaliata o presupune este cel mai adesea un truc prin care autoarea isi face credibile obsesiile; chiar atunci cand vorbeste la persoana intai, departarea ia forma verbelor nesigure (imi inchipui, imi imaginez) si a modurilor sofisticate (conjunctiv, optativ): "sa-mi ascut nervii de primavara pe terasa unei cafenele/ sa ma asez pe-un zid si sa-mi inchipui ca e ziua mea/ sau ca de-abia de acum inainte/ imi voi trai viata mea cea adevarata".
De altfel poemul din care am extras citatele de pana acum se intituleaza, programatic, Viata in recunoastere si insumeaza cum nu se poate mai bine toate procedeele de baza ale atitudinii de refuznic, incepand cu paradoxalul refuz de a scrie care se exprima... tot prin scris ("astazi n-am chef sa scriu"), care se continua cu critica autoironica a propriei creatii ("niciuna dintre poeziile mele obisnuite/ putin plangacioase putin obosite putin ironice"), apoi cu banalul cotidian rasarit ca o salvare, caci prin detaliile lui trimite la copilaria mirifica ("stau in parc sub ceasul care indica ora temperatura/ drumul de urmat aripile porumbeilor sunt prafuite/ o batrana le arunca in bataie de joc castane/ - ma gandesc la castanele prajite/ la turta dulce cu oglinjoara/ la lumanarile pe care le aprindeam de ziua mortilor/ din copilarie mii de ochi ma privesc"), mai incolo, si oarecum in treacat, se demitizeaza/reconditioneaza civilizator simbolul mortii si al credintei in viata de apoi ("nu pot nici sa stau nici sa traversez bulevardul Styx/ privesc spre turla bisericii si imi inchipui"), iar ultima strofa simte nevoia sa relativizeze inca o data totul, afirmand ca "nu nimic nu s-a intamplat cu adevarat" si, cu ultimele puteri parca, deziluzionat de mascarada realului, autorul promite, inchizand astfel bucla iluzoriului parcurs, sa nu mai recidiveze: "fiindca scenariul e jalnic/ nu stiu de ce hotarasc sa nu mai scriu niciodata".
Iar ciclul de 45 de "Terase", texte ceva mai putin "militante", castiga in reflectie melancolica, nu renunta la dezabuzare, dar o catifeleaza, dandu-i, abia aici, acea nota de observatie directa, impersonala, inconturnabila. Modul in care se imbina prozaismul jurnalului (spatii, persoane, intamplari - reale) cu subtilitatea lirica si cu perfidul nucleu de proza behaviorista da masura fazei de acum a poetei.
Curgerea nonrectilinie a acestor aventuri in necunoscutul persoanei si al lumii cucereste, cu toate ca exista si pasaje mai terne, explicabile probabilistic.
*) Letitia Ilea, O persoana serioasa, Editura Limes, Cluj
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
